Capitolul 17 : Hope
Jack PDV:
Credeam ca voi innebuni. Credeam ca voi innebuni de furie, de tristete, de durere, de nerabdare...
Christine era in operatie. Dintre cele trei tipuri de tratament folosite in remedierea cancerului pulmonar doctorii au hotarat ca e cazul unei interventii chirurgicale. Radioterapia si chimioterapia nu ar fi oferit un ajutor prea mare, poate chiar ar fi fost inutile. Dar operatia are si riscuri pe masura. Si nici un doctor nu m-a asigurat ca va supravietui. Nimeni nu mi-a garantat asta!
Ei spun ca incearca, dar adevarul e ca nu fac altceva decat sa stea acolo si sa „incerce sa faca tot posibilul”. Pe dracu’! nu vor sa inteleaga cat inseamna pentru mine! Spun doar ca ei incearca. Da, sigur! Sunt doar minciuni. Lor nici nu le pasa.
Ei nu pot simti. In ei nu moare nimic, poate doar doua cifre (oricum nesemnificative) din banii pe care-i primesc. Dar cum ramane cu mine? O data cu ea, intreg corpul meu moare, intregul suflet, pe care i l-am dedicat ei.
E abia ora pranzului, nu au trecut decat zece minute, si abia la amiaza o vor scoate din sala de operatii. Ma simt mizerabil, e doar vina mea, e vina mea pentru tot! Am gresit, si o recunosc. Sunt gata sa-mi asum responsabilitatea, dar la ce e bun? Acum e prea tarziu pentru regrete. Stiu ca eu trebuie sa fiu in locul ei. Ea nu merita asta.
Imi e frica ca totul s-ar putea transforma in cenusa. Imi e frica ca tot ceea ce a fost ar putea deveni o simpla umbra...imi e frica ca...ea ar putea deveni o umbra.
Nu...nu, nu, nu. Nu trebuia sa fie asa. Nimic nu e ceea ce pare. Poate supravietui. Poate fi totul bine. Inca nu e tarziu.
Durere. Multa durere. Fizica si mentala. Sentimente. Sentimente profunde. Iubire. Tristete. Melancolie. Amintiri. Amintirea ultimului sarut. O privire adanca in ochii ei. Nu as fi vrut sa ma mai desprind de sub vraja. Ma capturase, cum face mereu...trebuia sa fie momentul care sa nu se sfarseasca niciodata. As fi putut s-o tin in brate si sa o privesc intreaga viata. Si apoi...buzele noastre s-au unit, magia s-a produs. Clipe de extaz. Fericire. Si, din nou, o durere infernala. Orice-as fi incercat sa fac, tot acolo as fi ajuns.
Si avem nevoie atat de mult de ea, cum aveam nevoie de oxigen. Daca as fi putut...daca as fi putut sa opresc cumva asta, daca as fi putut sa fac ceva care sa o ajute...
Nu mai suport toata durerea ce-mi eclipseaza inima! Ma doare atat de tare, si cu fiecare minut care trece golul din mine se adanceste...de ce totul e atat de greu, de ce trebuie sa fie atat de greu? M-am saturat de tot! Vreau doar o viata linistita si simpla, petrecuta alaturi de Christine
E a patra cafea. Nu are efect. Nu a trecut decat o jumatate de ora si deja ma simt ca-n iad. Pariez ca si acolo-i mai bine! Christine nu e aici...acum cine-mi mai garanteaza ca totul va fi bine?
Cand eram adolescent ma relaxa sa stau cu mainile in buzunare. Nu stiu de ce. Pare aiurea si fara sens, dar atunci mergea. Poate ar trebui sa incerc. Nu poate fi mai rau. Mana dreapta a dat de coltul unui plic. Nu-mi aminteam de nici un plic la mine in buzunar. Cu siguranta nu port asa ceva in buzunare!
Am scos cu grija plicul. Era simplu, alb, fara nimic scris pe el. Timp de cateva minute m-am holbat la el si nu-mi dadeam seama daca trebuie sa fac ceva, si ce anume. Continutu’, tampitule! L-am desfacut, si tras afara cateva coli inghesuite. Inca nu intelegeam. De cand intrase Christine in operatie creierul meu nu mai functiona. Colile sunt...goale? Nu, sunt eu prea idiot! Da, Jack, foarte bine ca te-ai gandit sa le intorci... Am recunoscut imediat scrisul...mic si inghesuit,dar intr-un fel ordonat. Incepea cu numele meu. Ca un robot ce sunt, m-am apucat sa citesc fara sa ma mai gandesc la orice altceva. Cu fiecare cuvant pe care-l citeam simteam mai multa durere. Gaura pe care o aveam in piept se adancea, mai mult, mereu mai mult. Lacrimi se rostogoleau pe obrajii mei deja fierbinti, si totul era coplesitor. Durerea ma sfasia. Simteam ca nu mai respir, ca nu mai traiesc...oare mai indraznesc sa sper? Simt cum totul se prabuseste. Desi simt ca e imposibil, incerc sa revin inapoi, in prezent. Incep sa bantui prin viitor ca un strain ce-mi poseda viata si corpul. Un strain singur.
Oricat incerc sa imi alung senzatia asta, devine din ce in ce mai profunda.
„Jack, te rog,... te implor, iarta-ma, dar simt ca incep sa te pierd. Simt ca, usor, usor, ma sting. Ca o flacara ce arde neincetat, dar cand vantul aspru sufla spre ea, se stinge...”. Cum pot citi mai departe? Nu vreau sa vad cum se stinge. Dar intr-un fel, vreau, vreau sa ma sting o data cu ea, vreau sa fiu ca ea, vreau sa fiu cu ea, pentru totdeauna...
Corpul meu refuza sa ma asculte, nu ma pot opri din tremurat, lacrimile-mi curg pe fata lipsita de viata. Pana la urma, viata e doar un moment in spatiu!
Am citit si am recitit ceea ce EA mi-a scris, invatand fiecare cuvant, fiecare virgula, memorand tot ceea ce voise sa stiu, astfel adancindu-mi ranile si facandu-ma sa ma simt ca o plasa gaurita. Inca doua ore departe unul de altul? Nu, nu puteam lasa sa se intample asta, e prea mult timp! Am impachetat cu grija paginile ude de care acum ma atasasem, si le-am pus inapoi in buzunar, unde le-am si gasit.
Apoi am plecat pur si simplu. Am deschis usa si am pasit sa o deschid pe urmatoaream cu un efort la fel de mic. Totul parea usor, exceptand detaliile. Cateva asistente urlau la mine. Nu am voie aici, de parca mi-ar pasa! Le-am ignorat. Nu faceam nimic rau, doar priveam. Si...am vazut-o...Era intinsa pe un pat, inconstienta, si o multime de oameni ce se credeau experti erau de o parte si de alta a patului. Alte lacrimi mi-au umezit fata. Tot ce imi doresc e sa se termine. Sa o iau de acolo si sa mergem acasa. Sa stiu ca totul va fi bine.
Apoi niste maini groase m-au tras afara. Un doctor in varsta, cu vocea aspra s-a uitat acuzator la mine si m-a tras afara:
-Tinere, toti oamenii sufera, noi incercam de fiecare data. Poate va fi bine. Nu ai voie acolo, si oricum nu ai ce sa faci, asa ca te rog sa astepti pe hol.
Iar dupa ce a crezut ca m-a convins, a plecat. La fel si eu. Am intrat din nou. Asistentele, exasperate, au incercat sa ma opreasca. Am ajuns din nou unde era ea. Mai multe priviri (un pic cam furioase pentru niste doctori) s-au intors spre mine.
Grozav! Acum eram un fel de impostor.
-Nu fac nimic rau. Vreau doar sa stau aici, cu ea. O iubesc enorm, e tot ce am. E tot ce am avut vreodata...va implor, vreau sa raman.
Dupa mai multe rugaminti, m-au lasat sa raman. Asistentele au pus ceva pe mine...nu stiu ce, eram prea deprimat. Cand operatia s-a terminat, m-am simtit usurat.Am oftat. A fost puternica, mi-a promis ca va fi. Am reusit impreuna. A supravietuit.
_____________________________
O sa mai dureze ceva pana la urmatoarea postare, deoarece voi fi plecata timp de 2 saptamani...sper sa va placa!:)
