Capitolul 14 : Feelings

Capitolul 14 : Feelings
Christine PDV:
-Ti-am spus ieri, iti spun si azi, iti voi spune si maine, pana ce vei intelege! Voi reusi sa trec peste asta, impreuna vom reusi!
-Nu intelegi? Nu e asa simplu...simt ca innebunesc cand ma gandesc la asta, Christine. Stiu ca e numai vina mea.

Ziua de maine nu-mi este asigurata nici mie, nici lui, nici nimanui. Ziua de maine e un mister inca neelucidat. Nimeni nu stie ce se va intampla peste un minut, o ora, o saptamana, o luna sau un an. Nimeni nu stie cand sau cum va muri.
...dar ma doare, ma doare sa stiu ca el sufera, ma doare sa il vad asa. Ma doare sa stiu ca durerea sufleteasca nu e singura mea durere. Ma arde gatul, imi vine sa tusesc, sa scuip tot „veninul” pe care l-am acumulat. Acum, intr-un fel rolurile s-au inversat. Nu mai trag eu din tigare, trage ea din mine.

Lui Jack ii era frica. Si mie. Dar aveam speranta, incredere ca totul va fi bine, ca impreuna putem trece peste tot, ca putem face din asta o banalitate. Dar undeva, in adancul meu stiam ca nu era asa. Era ceva puternic, ce nu puteam intelege, insa trebuia sa accept. Nu ma puteam lasa invinsa. Oricat de dominanta putea fi acea parte din mine, un lucru era cert. Eu eram mai puternica decat ea!
-Jack, o sa iti pun cateva intrebari. Daca te cunosc destul de bine o sa raspunzi afirmativ.
-Chriss...
-Iti place baschetul?
-Da.
-Nick e cel mai bun prieten al tau?
-Da.
-Ma iubesti?
-Da.
-Ai incredere in mine?
-Da.
-Vei fi mereu alaturi de mine?
-Da, bineinteles!
-Atunci ai incredere in mine, ai incredere ca impreuna vom reusi sa trecem si peste asta, ca putem trece peste orice. Ai incredere, asta e tot ce-ti cer!
-Dar imi e frica. Nu vreau sa te mai pierd niciodata. Tot ce-mi doresc e sa fiu cu tine.
-Jack, raspunde-mi la cateva intrebari...de ce nu ai rabdare, de ce nu poti avea incredere in timp? De ce iubesti, cum iubesti, ce regreti, de ce regreti?
Pare socat de ceea ce ii ceream sa-mi spuna. Trebuia sa ii atrag cumva atentia. Se gandea.. probabil ca reusisem.
-...nu stiu sa traiesc, nu-mi asum decat riscuri prostesti, nimic nu e concret in viata mea, visele mele s-au spulberat, de multe ori ma intreb cine sunt, ce caut in viata, dar stiu ca sunt intrebari la care, probabil nu-mi voi putea raspunde niciodata. Nu vreau sa astept timpul, el nu ma asteapta pe mine, nu asteapta pe nimeni. Dar stiu ca in realitate noi suntem timpul si ca va trebui sa am rabdare. Iubesc pentru ca e vital, pentru ca viata nu ar fi posibila daca am fi ca niste statui. Iubirea este „stropul” vietii, cel mai palpitant moment, punctul culminant, ce uneori devine scrum...amintirile insa vor ramane vesnic. A iubi... a-l pune pe celalalt pe primul loc, ci nu pe tine, a te preocupa cel pe care-l iubesti mai mult decat orice, oricine. Sa te gandesti la acea persoana pana innebunesti, sa stai langa ea si totusi sa-ti fie dor, sa poti ierta orice greseala, sa treci cu vederea totul, sa-ti asumi riscuri. Orice fel de riscuri. Regret ca mi-a pasat prea mult de ceea gandeau sau spuneau altii despre mine. Regret ca, odata, nu foarte demult te-am pierdut. Dar promit ca niciodata nu ne va mai desparti nimeni, nimic! Voi fi mereu alaturi de tine. Nu-mi pasa daca voi uita ceva, caci nu voi uita sa te iubesc! Tu m-ai invatat sa iubesc asa, mi-ai daruit totul. Cu tine as lu-o mereu de la capat. As incepe aceiasi viata de un milion de ori, si nu m-as plictisi niciodata. Te iubesc, imi apartii...
Am ramas muta de uimire. Fusesem extrem de impresionata de ceea ce auzisem..pana intr-un punct.
-Nimeni nu apartine nimanui, si cu atat mai putin eu tie!
Tonul lui se ridica tot mai mult, in timp ce spunea:
-Oamenii se iubesc, apartin unul altuia!
-Eu nu apartin ni-ma-nui.

M-am incaltat si am iesit, fara sa-mi pese de strigatele din urma mea.
Eram constienta ca ma plimbam noaptea, singura prin ploaie. Dar nu imi pasa. Momentul asta imi apartinea, trebuia sa ma bucur de el, chiar daca nu fusese asa cum imi imaginasem. Vroiam sa fiu singura, sa-mi pot limpezi gandurile, dar tremuram ca dracu` si eram uda! Cu siguranta nu la asta ma gandisem!
Tocmai promisese ca nu-si va mai repeta greselile, ca nu ma va mai lasa vreodata sa plec...si tocmai o facuse. Dar si eu imi incalcasem promisiunea. Spusesem ca voi fi mereu alaturi de el. Si cand trebuia sa fiu acolo, hoinaream pe strazi, inghetand. Imi era frig, foarte frig, dar nu de la vant. Vroiam sa simt atingerea lui, sa ma incalzeasca cu bratele lui...fata-mi era uda, dar nu de la ploaie. Lacrimile erau mai abundente decat stropii ce se loveau de mine.
Oamenii ar trebui sa fie alaturi unul de altul, dar ei se cearta, isi vorbesc urat, isi spun lucruri care dor. Si totusi...e uman sa gresesti, asa cum e uman sa iubesti.
M-am intors spre apartament, cu pasi grabiti, dandu-mi seama cat imi lipseste. Era afara, ma astepta...
-Christine, imi pare rau...
Printre lacrimi, am reusit sa spun :
-A iubi...a transmite emotii din priviri. A vorbi prin fapte. A te lasa purtat de val. A avea aceleasi vise chiar daca dormi sau esti treaz. A privi prin partile rele ale unei relatii, a le lasa deoparte. A avea forta de a trece prin orice pentru cineva. A atinge inima cuiva...
____________________________
Imi cer scuze ca a durat atat de mult timp pana sa postez, si ca nu e foarte lung capitolul :]
Sper sa va placa... Enjoy! :]