Capitolul 16 : Misery

Capitolul 16 : Misery
Christine PDV:
Cum ar fi putut cineva sa refuze o asemenea cerere in casatarie? As fi vrut sa spun da, da, din toata inima, sa il imbratisez, sa-i spun cat de mult il iubesc, cu fiecare clipa care trece mai intens, sa-i spun ca vreau sa accept sa fim legati prin casatatorie, pentru totdeauna...as fi vrut sa-i multumesc, pentru simplul fapt ca exista, pentru...pentru tot! Dar nu puteam deschide gura, buzele mi se inclestasera, pur si simplu nu ma puteam misca. Nu puteam plange, de emotie, de bucurie, nu puteam face nimic, nimic, nimic, nimic...apoi, durerosul contact cu solul a avut loc, si din nou, a aparut acea senzatie de a da tot afara din mine, de a scuipa tot fumul, de a tusi, de a face ceva. Ma simteam atat de frustrata si neputincioasa. In cel mai frumos moment din viata, simptomele unei boli incurabile ma doboara! Dar, o batalie pierduta nu inseamna un razboi pierdut! Ma voi ridica mereu si mereu, pana cand nu voi mai cadea! Nu aveam de gand sa parasesc tot ce ma inconjoara, sa-mi parasesc viata, sa-l parasesc pe el...nu puteam face asta, destinul nostru era altul. Trebuia sa fim fericiti unul alaturi de celalalt, „pana la adanci batraneti”.
Frica? Bineinteles ca exista. Oricat am incercat sa ma mint ca sunt curajoasa, ca pot trece cu fruntea sus peste asta, era zadarnic. Jumatate din corpul si din mintea mea tremurau de frica. Frica ca avea sa se intample ceva ce nu stiam. Frica ca nu voi duce o viata normala...imi era, intr-adevar, o frica nemargita, dar nu puteam lasa asta sa se vada, pur si simplu nu puteam! Altminteri, unde ar fi fost femeia puternica care duce jocul pana la capat? Unde va fi victoria mea, finalul meu fericit? Trebuia sa fiu puternica, sau macar sa ma prefac ca sunt. Nu doar pentru mine, ci si pentru cei din jur, trebuia, cumva, sa ii mentin pe ei puternici.

Voci. Multe voci. Culori. Alb. Mult alb. Incepeam sa ma trezesc. Apoi i-am vazut chipul. Era acolo, ca de fiecare data, ingerul meu pazitor. Jack ma privea, cu o expresie ingrijorata, asteptand ceva, un semn de la mine, sau...orice. Chipul sau palid m-a facut sa ma simt si mai vinovata.
Cu vocea-mi suava, am reusit sa rostesc:
-Da Jack, promit. Promit ca te voi face fericit, asa cum meriti, ca-ti voi fi alaturi, pentru totdeauna. Te iubesc...
Apoi totul a devenit confuz, din nou...dar eram recunoscatoare pentru momentul de clarititate si luciditate pe care-l avusesem.

***

Eram din nou acasa, acasa la Jack, in noua mea...”casa permanenta”, si niciodata nu fusesem mai recunoscatoare si mai fericita ca ma aflu pe micuta canapea rosie din sufragerie. Eram invelita intr-o patura destul de groasa, desi afara era cald, soarele ardea pe cerul senin, si toata lumea profita de calduroasa primavara. Mie insa, chiar si asa, imi era frig. Ma simteam ca intr-o camera frigorifica in care cineva ma aruncase si nu era nimeni sa ma traga afara.
Eram deprimata. Boala avansa cu rapiditate, iar celulele canceroase s-au inmultit in plaman. Astfel, am capatat o tumora principala primara. Daca pana acum am refuzat orice tratament, acum aveam nevoie de o interventie chirurgicala destul de complicata, iar sansele de supravietuire erau mai scazute. Un val de tristete m-a invadata. Jack.
Apoi, mi-a venit ideea. Am cautat cateva coli, un pix, si m-am asezat inapoi pe canapea, langa masuta de sticla. Dupa ce m-am asigurat ca pixul are suficienta pasta, am inceput sa scriu:
„Jack...Nu am sa scriu cuvintele pe care tu vrei sa le scriu. Nu am sa scriu ca totul va fi bine...desi stiu ca asa va fi! Indraznim mereu sa folosim cuvinte ale caror semnificatie nu o cunoastem. De ce? Pentru simplul fapt ca e o dorinta de-a noastra. Fiind cu tine, in tot timpul asta, am invatat ca nimic nu e simplu. De cand te-am cunoscut am invatat asta. Nu putem decat sa speram ca totul va fi bine. Dar realitatea...viitorul...inca nu ne sunt cunoscute. Cert e ca si maine e o zi. Mereu e o noua zi, doar ca uneori te poti trezi singur. Trebuie sa fim puternici pentru ceea ce urmeaza. Sa speram si sa credem. Stiu ca iti e greu, pentru ca ma iubesti enorm...mi-ai dovedit-o de atatea ori...uneori ma simt chiar inferioara, simt ca eu nu am facut nimic pentru tine...acum totul e confuz...tot ce stiu e ca mi-a fost trimis un inger. Tu, Jack. Cu tine, teama e alungata, lumea se contopeste in jurul meu...am invatat ca viata iti ofera o iubire adevarata, sincera, dar una singura...iar eu, nu vreau sa dau cu piciorul la tot ceea ce am primit, nu vreau sa te pierd. Voi lupta, iti jur ca voi lupta!
...Poate e ultima data cand iti scriu, iar apoi voi pasi intuneric...nu stim ce va fi. Si cred ca asta ma sperie cel mai tare. E greu sa tii fruntea sus, dar voi incerca.
Vreau sa stii ca te iubesc enorm, ti-as spune asta pana ce voi ajunge in eternitatea infinitului, dar probabil ca nu are rost, stii deja asta. Cand sunt cu tine uit sa mai respir, uit de tot, esti doar tu, si eu, si nimic altceva. Asa a fost mereu, si crede-ma, nu se va schimba niciodata! Sentimentele mele pentru tine nu se vor schimba.
Nu vreau sa se termine. Legatura noastra e speciala. Jack, te rog,... te implor, iarta-ma, dar simt ca incep sa te pierd. Simt ca, usor, usor, ma sting. Ca o flacara ce arde neincetat, dar cand vantul aspru sufla spre ea, se stinge...Oh, Jack, imi pare atat de rau, atat de rau...ca nu iti pot da ceea ce meriti, ca nu vom fi mereu impreuna, ca te voi pierde...am primit ceva ce nu stiu cati oameni primesc. O viata plina de pasiune, iubire si o dorinta arzatoare. Toate astea se vor duce? Imi e atat de frica...dar totusi, stiu, in adancul meu ca voi trece peste asta. Alaturi de tine...stiu ca voi reusi! Mereu am crezut ca visele devin realitate. Si stiu ca asa va fi. Uneori cred ca e un vis urat, din care vreau sa ma trezesc cat mai repede! Alteori am impresia ca nu vreau, ca nu ma mai pot trezi...nu ma sperie ideea de a muri, cat ma sperie despartirea de tine. As face totul pentru tine. Iar apoi as lua-o de la capat, din nou, si din nou. Nu as schimba nimic...tot ce am simtit...tot ce am trait...vreau ca felul in care tu ma cunosti sa ramana mereu la fel. Vreau ca oamenii sa-si aminteasca de mine exact asa cum sunt...sau, cum eram...Tu esti singura speranta pe care o am. Tu ma faci sa stau treaza inca o noapte, si inca una...vreau sa stai cu mine, sa stai langa mine. Mi-ar placea...ca atunci cand cad, sa ma poti prinde, cand eu iubesc, sa iubesti, sa radem sau sa plangem impreuna...am asta deja, si e cel mai frumos lucru pe care-l pot avea!
Daca vei arde ceea ce am scris, nu te voi invinovati. Dimpotriva, poate e asa e mai corect. Pentru fiecare linie, pentru fiecare cuvant scris am plans...dar nu de tristete, ci de mandrie. Sunt mandra ca am putut avea toate acele clipe...sunt mandra sa stiu ca voi fi mereu undeva, in adancul inimii tale.
As vrea, pentru ultima oara, sa plang pentru iubirea ta, asa cum am facut de multe ori, astfel voi deveni mai puternica.
Totusi, ceva e sigur: eu pur si simplu nu ma pot opri din a te iubi. Oriunde as fi, voi simti mereu la fel.
E greu sa iti ceri iertare...si imi pare rau ca pana acum nu am avut ocazia sa o fac. E uman sa gresesti, si sunt constienta ca am gresit. Te rog, iarta-ma...pentru tot!...
Ce simt acum...e mai mult decat un sentiment...nu stiu exact ce simt, dar intr-un fel simt ca-mi iau ramas bun. Nu vreau asta. Vreau sa raman, si stiu ca o s-o fac! Pur si simplu stiu!
Inca nu sunt pregatita sa plec. In mine zace atata iubire, atata iubire pe care trebuie sa ti-o ofer, oh, Jack, si cand ma gandesc cat timp am irosit fiind despartiti, cat tanjeam dupa imbratisarile tale, ma zbateam pe uscat dupa atingerea ta, totul se prabusise, lumea mea nu mai exista, nu ma mai regaseam in ea, nimic din ce primeam nu ma multumea, aveam nevoie doar de tine. Am nevoie doar de tine. Nu vreau sa fie prea tarziu pentru noi. Nu trebuie sa fie prea tarziu, niciodata nu e...am sa te imbratisez pana ce bratele-mi vor ceda, am sa te sarut, pana ce ma voi sufoca de placere, am sa te iubesc pana ce totul se va termina, si cum niciodata nu se va termina, voi fi a ta, pentru totdeauna!”

Capitolul 15 : Love's divine

Capitolul 15 : Love’s divine
Christine PDV:
Intelesesem ceva. Viata nu putea fi mereu roz. Niciodata lucrurile nu erau perfecte...iar daca au fi fost, la ce-ar fi ajutat? Daca totul ar fi minunat, ar deveni monoton. Nu exista fericire deplina. Fericirea deplina e doar o inchipuire a oamenilor. Exista doar momente, clipe de fericire.
Uneori simt ca totul se strange in jurul meu, ca nu mai am nici o portita de scapare. Dar daca as avea, intr-adevar o „portita” as folosi-o? As putea fugi asa de probleme? Sau as lupta? Poate ca viata e o lupta. Dar o lupta catre ce? Ce castigam? Scapam de o problema ca apoi sa apara alta. Asa a fost mereu, si probabil nici nu se va schimba ceva.
Acum aveam cea mai mare nevoie de oamenii pe care ii iubeam. Aveam nevoie de prietenii mei, chiar daca erau putini, aveam nevoie de sora mea, de Violet, de partintii mei...aveam nevoie de iubire sa pot trece peste asta. Cel de care aveam cea mai mare nevoie era Jack. Fara el nu-mi pot inchipui decat o viata mizerabila, un chin teribil. El e cel care mi-a adus toata bucuria. Viata mea s-a luminat atunci cand a aparut. Mi-a transformat visele in realitate. El e cel care ma sustine si stiu ca nu ma va lasa niciodata sa cad. El e cel care a vazut in mine tot ce nu au vazut altii. El mi-a fost vocea cand nu am putut vorbi. El mi-a fost ochii cand nu am putut vedea. El mi-a dat incredere crezand in mine. El mi-a dat aripi si m-a facut sa zbor. El mi-a redat increderea cand am pierdut-o. M-a ridicat cand eu nu am mai putut sa ma ridic. Cand el imi atinge mana, eu simt ca ating cerul. E un val tandru ce ma poarta ca o lumina stralucitoare-n intuneric. Avand iubirea lui am totul, chiar daca „totul” poate insemna uneori nimic, e tot ce am. Asta ma tine in viata.

Nu suportam sa stau singura acasa, dar Jack avea treaba, si „nu suporta amanare”. Nu era corect! Eu ma gandeam la el in cel mai frumos mod posibil si nici macar nu era acolo. Am incercat sa fac tot felu’ de lucruri sa imi distrag atentia. Dar era zadarnic.
Ma plimbam si ma plimbam dintr-o parte in alta a camerei, rabdarea mea atinsese orice limita. Nu ma mai puteam gandi la nimic acum. Nimic, nimic, nimic, nimic, nimic...
-Christine!
Oh, imi era atat de dor sa-i aud vocea, simteam ca trecuse o eternitate de cand nu-mi vorbise. Simteam ca in absenta lui Universul se prabusise, nimic nu mai exista, decat dorul meu imens. Imi era atat de teama, teama ca nu va veni, teama ca nu-l voi mai vedea niciodata, teama ca puteau trece ore pe care sa le consider secole...
-Jack, nu o sa te mai las sa pleci!
Nu, nu mi-e mila de el, l-am sufocat cu imbratisari sufocante pana am devenit eu sufocata. Nu mai simtisem niciodata o asemenea frica, un asemenea dor...dragostea inca ma surpindea, chiar cand credeam ca stiu cu adevarat ce inseamna. Ce ironie din partea mea sa am impresia ca am cunoscut dragostea si viata, in doar cateva saptamani!
Meritam sa fiu fericita si indragostita. Meritam sa fiu iubita, imi meritam ingerul pazitor. Nu cred ca putea sa-mi fie trimis ceva mai bun de atat. Prezenta lui ma facea sa ma opresc din respirat, sa simt o flacara arzand in mine, ceva ce stiam ca nu se va stinge niciodata. As rataci cu el printre vise o eternitate, si n-as mai vrea sa ma opresc...

Jack PDV:
Christine nu parea sa se afle in aceiasi camera cu mine. Stiu doar ca stateam pe pat imbratisati, ca si cum nimic altceva nu ar mai fi contat. Cum aveam sa-i spun ca trebuie sa plec iar? Nu vroiam sa plec, nu as fi vrut sa ma mai desprind niciodata din imbratisarea ei, niciodata. Stiu ca suntem meniti sa fim unul pentru celalalt, ca ea e destinul meu, ea va fi mereu prezenta in gandurile si in inima mea, indiferent ce se va intampla. Nici o boala necrutatoare nu o va lua de langa mine, niciodata!
-Iubito, trebuie sa plec.
-Nu, nu trebuie.
-Promit ca o sa ma revansez.
-Nu intelegi? Nu vreau nimic, nici o cina romantica, nici un cadou, nu vreau nimic, te vreau doar pe tine, aici, langa mine. Nu incerca sa faci ceva care sa ma faca fericita. Tu ma faci mai fericita decat orice altceva, intelege Jack!
-Stiu, dar nu e ce crezi tu ca incerc sa fac.
-Atunci ce e?
-Nu-ti pot spune acum. Doar...da-mi o ora.
-O ora? Un minut e o eternitate, dar o ora?
-Promit ca dupa asta, nu o sa mai plec!
M-am aplecat si am sarutat-o pasional, cat am putut de tandru. Stiam ca va ceda.
-Mai putin de o ora!
M-am desprins repede din imbratisarea ei, cat inca puteam s-o fac. Apoi am plecat.

Christine PDV:
Am incercat sa ma obisnuiesc cu ideea de a-l lasa sa plece. Dar era zadarnic. Stiu ca eram egoista, il vroiam doar pentru mine. Dar de ce sa il impart cu cineva, Jack era al meu si doar al meu!
Nu stiu cat timp a trecut, poate un an, doi...pana cand l-am vazut la usa, imbracat elegant. Ceva nu mirosea bine. El niciodata (subliniez niciodata) nu era imbracat elegant!
M-a luat de mana si m-a dus in sufragerie, unde era plin de petale de trandafiri rosii si lumanari parfumate, rasfirate prin toata camera. Pe masa era pregatita o cina delicoasa, aranjata mai bine ca la un restaurant luxos. Jack gatise, alta premiera! Langa fereastra, era un cos imens cu trandafiri albi si rosii, iar pe mica masuta de langa canapea, doua lumanari mari, unite intre ele, parca stand imbratisate. L-am strans mai tare de mana, gandindu-ma la noi doi, la imaginea din dormitor, cu putin timp inainte sa plece. Emotiile m-au cuprins, parca mai puternice ca niciodata. Am incercat sa nu plang, desi eram coplesita. Apoi, muzica a inceput sa incalzeasca incaperea, si, fara sa vreau, am inceput sa fredonez in gand, o data cu solistul Richard Marx, „Right here waiting”.
Jack nu a mai avut rabdare sa ma conduca la masa, pur si simplu a ingenunchiat si a scos un inel.
Eram prea emotionata!
-Christine...tu esti singura din viata mea, esti singurul lucru real, prima mea iubire, tu esti fiecare bataie a inimii mele, fiecare pas pe care il fac. Vreau sa iti arat toata iubirea mea, in fiecare fel. Te-as tine strans in bratele mele...nu pot rezista fara imbratisarile tale! Insemni lumea intreaga pentru mine. In tine am gasit iubire. Vei fi mereu...mereu, singura pentru mine, pentru ca nimeni altcineva nu-mi va mai deschide inima asa cum tu ai facut-o, nimeni nu va mai elibera vreodata aceasta iubire. Si aceasta iubire,...ti-o daruiesc tie...vrei sa-mi fi alaturi, pentru totdeauna?
______________________________
Stiu ca trecut mult timp de cand nu am mai postat, si chiar am vrut sa ma las de scris, pentru ca am primit niste comentarii care m-au descurajat. (Si, Kitty, iti multumesc inca o data ca m-ai incurajat sa scriu, datorita tie am inceput sa fac asta, si tot datorita tie m-am reapucat!)...Fiind vara, am fost si plecata, m-am mai luat cu altele...dar oricum, stiu orice scuza as incerca sa gasesc nu e suficient de buna pentru a justifica pauza mea.
Sper sa va placa noul capitol.