Capitolul 16 : Misery

Capitolul 16 : Misery
Christine PDV:
Cum ar fi putut cineva sa refuze o asemenea cerere in casatarie? As fi vrut sa spun da, da, din toata inima, sa il imbratisez, sa-i spun cat de mult il iubesc, cu fiecare clipa care trece mai intens, sa-i spun ca vreau sa accept sa fim legati prin casatatorie, pentru totdeauna...as fi vrut sa-i multumesc, pentru simplul fapt ca exista, pentru...pentru tot! Dar nu puteam deschide gura, buzele mi se inclestasera, pur si simplu nu ma puteam misca. Nu puteam plange, de emotie, de bucurie, nu puteam face nimic, nimic, nimic, nimic...apoi, durerosul contact cu solul a avut loc, si din nou, a aparut acea senzatie de a da tot afara din mine, de a scuipa tot fumul, de a tusi, de a face ceva. Ma simteam atat de frustrata si neputincioasa. In cel mai frumos moment din viata, simptomele unei boli incurabile ma doboara! Dar, o batalie pierduta nu inseamna un razboi pierdut! Ma voi ridica mereu si mereu, pana cand nu voi mai cadea! Nu aveam de gand sa parasesc tot ce ma inconjoara, sa-mi parasesc viata, sa-l parasesc pe el...nu puteam face asta, destinul nostru era altul. Trebuia sa fim fericiti unul alaturi de celalalt, „pana la adanci batraneti”.
Frica? Bineinteles ca exista. Oricat am incercat sa ma mint ca sunt curajoasa, ca pot trece cu fruntea sus peste asta, era zadarnic. Jumatate din corpul si din mintea mea tremurau de frica. Frica ca avea sa se intample ceva ce nu stiam. Frica ca nu voi duce o viata normala...imi era, intr-adevar, o frica nemargita, dar nu puteam lasa asta sa se vada, pur si simplu nu puteam! Altminteri, unde ar fi fost femeia puternica care duce jocul pana la capat? Unde va fi victoria mea, finalul meu fericit? Trebuia sa fiu puternica, sau macar sa ma prefac ca sunt. Nu doar pentru mine, ci si pentru cei din jur, trebuia, cumva, sa ii mentin pe ei puternici.

Voci. Multe voci. Culori. Alb. Mult alb. Incepeam sa ma trezesc. Apoi i-am vazut chipul. Era acolo, ca de fiecare data, ingerul meu pazitor. Jack ma privea, cu o expresie ingrijorata, asteptand ceva, un semn de la mine, sau...orice. Chipul sau palid m-a facut sa ma simt si mai vinovata.
Cu vocea-mi suava, am reusit sa rostesc:
-Da Jack, promit. Promit ca te voi face fericit, asa cum meriti, ca-ti voi fi alaturi, pentru totdeauna. Te iubesc...
Apoi totul a devenit confuz, din nou...dar eram recunoscatoare pentru momentul de clarititate si luciditate pe care-l avusesem.

***

Eram din nou acasa, acasa la Jack, in noua mea...”casa permanenta”, si niciodata nu fusesem mai recunoscatoare si mai fericita ca ma aflu pe micuta canapea rosie din sufragerie. Eram invelita intr-o patura destul de groasa, desi afara era cald, soarele ardea pe cerul senin, si toata lumea profita de calduroasa primavara. Mie insa, chiar si asa, imi era frig. Ma simteam ca intr-o camera frigorifica in care cineva ma aruncase si nu era nimeni sa ma traga afara.
Eram deprimata. Boala avansa cu rapiditate, iar celulele canceroase s-au inmultit in plaman. Astfel, am capatat o tumora principala primara. Daca pana acum am refuzat orice tratament, acum aveam nevoie de o interventie chirurgicala destul de complicata, iar sansele de supravietuire erau mai scazute. Un val de tristete m-a invadata. Jack.
Apoi, mi-a venit ideea. Am cautat cateva coli, un pix, si m-am asezat inapoi pe canapea, langa masuta de sticla. Dupa ce m-am asigurat ca pixul are suficienta pasta, am inceput sa scriu:
„Jack...Nu am sa scriu cuvintele pe care tu vrei sa le scriu. Nu am sa scriu ca totul va fi bine...desi stiu ca asa va fi! Indraznim mereu sa folosim cuvinte ale caror semnificatie nu o cunoastem. De ce? Pentru simplul fapt ca e o dorinta de-a noastra. Fiind cu tine, in tot timpul asta, am invatat ca nimic nu e simplu. De cand te-am cunoscut am invatat asta. Nu putem decat sa speram ca totul va fi bine. Dar realitatea...viitorul...inca nu ne sunt cunoscute. Cert e ca si maine e o zi. Mereu e o noua zi, doar ca uneori te poti trezi singur. Trebuie sa fim puternici pentru ceea ce urmeaza. Sa speram si sa credem. Stiu ca iti e greu, pentru ca ma iubesti enorm...mi-ai dovedit-o de atatea ori...uneori ma simt chiar inferioara, simt ca eu nu am facut nimic pentru tine...acum totul e confuz...tot ce stiu e ca mi-a fost trimis un inger. Tu, Jack. Cu tine, teama e alungata, lumea se contopeste in jurul meu...am invatat ca viata iti ofera o iubire adevarata, sincera, dar una singura...iar eu, nu vreau sa dau cu piciorul la tot ceea ce am primit, nu vreau sa te pierd. Voi lupta, iti jur ca voi lupta!
...Poate e ultima data cand iti scriu, iar apoi voi pasi intuneric...nu stim ce va fi. Si cred ca asta ma sperie cel mai tare. E greu sa tii fruntea sus, dar voi incerca.
Vreau sa stii ca te iubesc enorm, ti-as spune asta pana ce voi ajunge in eternitatea infinitului, dar probabil ca nu are rost, stii deja asta. Cand sunt cu tine uit sa mai respir, uit de tot, esti doar tu, si eu, si nimic altceva. Asa a fost mereu, si crede-ma, nu se va schimba niciodata! Sentimentele mele pentru tine nu se vor schimba.
Nu vreau sa se termine. Legatura noastra e speciala. Jack, te rog,... te implor, iarta-ma, dar simt ca incep sa te pierd. Simt ca, usor, usor, ma sting. Ca o flacara ce arde neincetat, dar cand vantul aspru sufla spre ea, se stinge...Oh, Jack, imi pare atat de rau, atat de rau...ca nu iti pot da ceea ce meriti, ca nu vom fi mereu impreuna, ca te voi pierde...am primit ceva ce nu stiu cati oameni primesc. O viata plina de pasiune, iubire si o dorinta arzatoare. Toate astea se vor duce? Imi e atat de frica...dar totusi, stiu, in adancul meu ca voi trece peste asta. Alaturi de tine...stiu ca voi reusi! Mereu am crezut ca visele devin realitate. Si stiu ca asa va fi. Uneori cred ca e un vis urat, din care vreau sa ma trezesc cat mai repede! Alteori am impresia ca nu vreau, ca nu ma mai pot trezi...nu ma sperie ideea de a muri, cat ma sperie despartirea de tine. As face totul pentru tine. Iar apoi as lua-o de la capat, din nou, si din nou. Nu as schimba nimic...tot ce am simtit...tot ce am trait...vreau ca felul in care tu ma cunosti sa ramana mereu la fel. Vreau ca oamenii sa-si aminteasca de mine exact asa cum sunt...sau, cum eram...Tu esti singura speranta pe care o am. Tu ma faci sa stau treaza inca o noapte, si inca una...vreau sa stai cu mine, sa stai langa mine. Mi-ar placea...ca atunci cand cad, sa ma poti prinde, cand eu iubesc, sa iubesti, sa radem sau sa plangem impreuna...am asta deja, si e cel mai frumos lucru pe care-l pot avea!
Daca vei arde ceea ce am scris, nu te voi invinovati. Dimpotriva, poate e asa e mai corect. Pentru fiecare linie, pentru fiecare cuvant scris am plans...dar nu de tristete, ci de mandrie. Sunt mandra ca am putut avea toate acele clipe...sunt mandra sa stiu ca voi fi mereu undeva, in adancul inimii tale.
As vrea, pentru ultima oara, sa plang pentru iubirea ta, asa cum am facut de multe ori, astfel voi deveni mai puternica.
Totusi, ceva e sigur: eu pur si simplu nu ma pot opri din a te iubi. Oriunde as fi, voi simti mereu la fel.
E greu sa iti ceri iertare...si imi pare rau ca pana acum nu am avut ocazia sa o fac. E uman sa gresesti, si sunt constienta ca am gresit. Te rog, iarta-ma...pentru tot!...
Ce simt acum...e mai mult decat un sentiment...nu stiu exact ce simt, dar intr-un fel simt ca-mi iau ramas bun. Nu vreau asta. Vreau sa raman, si stiu ca o s-o fac! Pur si simplu stiu!
Inca nu sunt pregatita sa plec. In mine zace atata iubire, atata iubire pe care trebuie sa ti-o ofer, oh, Jack, si cand ma gandesc cat timp am irosit fiind despartiti, cat tanjeam dupa imbratisarile tale, ma zbateam pe uscat dupa atingerea ta, totul se prabusise, lumea mea nu mai exista, nu ma mai regaseam in ea, nimic din ce primeam nu ma multumea, aveam nevoie doar de tine. Am nevoie doar de tine. Nu vreau sa fie prea tarziu pentru noi. Nu trebuie sa fie prea tarziu, niciodata nu e...am sa te imbratisez pana ce bratele-mi vor ceda, am sa te sarut, pana ce ma voi sufoca de placere, am sa te iubesc pana ce totul se va termina, si cum niciodata nu se va termina, voi fi a ta, pentru totdeauna!”