Capitolul 13 : Dead and gone
Christine PDV:
Inca dormeam, dar totusi eram constineta de ce se intampla. Eram intr-un ..spital?! Urasc spitalele mai mult decat orice.
Iar...ei bine, era Violet acolo si vocifera? Sau doar visam?
Dar cum ajunsesem acolo?
Ultimul lucru pe care mi-l aminteam era cand faceam cumparaturi cu Satine.
Mi-ar fi placut sa deschid ochii, sa vorbesc, sa tusesc. Tot fumul era acumulat undeva (nu stiu exact unde, dar era undeva) si astepta sa iasa.
Vroiam sa il vad pe Jack, sa ii spun ca sunt bine si ca il iubesc, sa ii spun lui Violet sa plece si sa ma lase in pace, sa nu-l mai acuze pe el.
Nici macar nu stiam daca asta se intampla, dar cel putin asta auzeam...asta credeam ca aud. Putea fi doar un vis, corect? Adica...putea sa fie un orice vis, dintr-o noapte linistita a lunii februarie.
Ma simteam de parca as fi fost prinsa intr-o cusca, legata in lanturi si nehranita, de parca as fi stat ore in sir cu palmele in cioburi, as fi meditat pe coji de nuci si as fi bagat picioarele in foc. Intreg corpul meu refuza sa colaboreze in vreun fel cu mine. Eram atat de frustrata! Ardeam pe dinauntru, imi venea sa urlu, vroiam sa plang, sa tip, sa pot macar sa deschid ochii!
Insa cel mai frustrant era ca nu stiam ce se intampla, ce se intamplase, cum ajunsesem acolo unde eram, si unde anume eram.
Era chiar mai rau decat atunci cand citisem „Aventurile lui Tom Sawyer”, (motiv pentru care toata viata l-am urat pe Mark Twain), era mai rau decat ecuatiile si radicalii, pe care nu le-am indragit niciodata, care-mi dadeau, in copilarie cele mai negre cosmaruri, cele mai insuportabile migrene, era chiar mai rau decat atunci cand el ma parasise, cand credeam ca viata mea nu ma avea sens, ca fericirea mea e moarta si disparuta.
Era mult mai rau, nici nu ma puteam misca! Muschii mei refuzau sa ma asculte, ma simteam oarecum obosita, nu puteam face nimic. Nimic cu exceptia asteptarii. Un alt atu care-mi lipsea. Nu era corect, trebuia sa am macar un as in maneca, dar bineinteles ca nu il aveam. Rabdarea nu a fost niciodata un punct forte pentru mine. Noi doua am fost intotdeauna certate. Preferam sa-mi iau bataie decat sa astept. (lucru care chiar s-a si intamplat odata, cu mult timp in urma...)
Nici macar nu ma puteam gandi la ceva concret. Era sufocant aerul pe care il respiram acum (in cazul in care chiar respiram, desi tind sa cred ca nu sunt moarta). Am luat in calcul si posibilitatea ca inima mea s-a oprit. Dar pur si simplu nu credeam asta. Nu stiu care ar fi fost motivul pentru care ar trebui sa cred ca sunt cu adevarat vie, dar totusi credeam. Aveam incredere in ceva, desi foarte probabil ceva ireal. Ma atarnam de un fir de ata, de un fir de par, ce riscam sa se rupa in orice fractiune de secunda.
Oare viata mea chiar depindea de asta? Oare chiar credeam ceea ce gandeam?
Trebuia sa imi umplu cu ceva timpul, dar chiar nu stiu ce as fi putut sa fac, din moment ce nu puteam vorbi, nu ma puteam misca, iar ganditul limpede era cam inexistent. Asa ca, oricare ar fi fost motivul pentru care am fost pedepsita, cu siguranta e cea mai buna, cea mai potrivita pedeapsa pe care o puteam primi!
Jocul in care intrasem (cu, sau fara voia mea), era unul in care trebuia sa joc. In caz contrar pierdeam. Nu stiu exact ce joc era, ce reguli avea, ce riscuri imi asumam, ce pierdeam sau ce castigam, dar eram pregatita sa joc, eram pregatita sa-mi inving adversarul, oricare ar fi fost el, sa trec peste toate obstacolele, indiferent care erau! Da, aveam de gand sa trec peste plictiseala cu demnitate. Sa astept rabdatoare si precauta urmatoarea repriza. E jocul meu si trebuie sa inving!
Nu sunt orice persoana, sunt o femeie. Si nu orice femeie, ci o femeie puternica, curajoasa. O femeie indragostita, iubita, o femeie ce poate trece peste orice. O femeie ce foloseste ruj rosu.
Apoi, dintr-o data, am reusit sa deschid ochii, dar nimic nu era clar. In jurul meu se invarteau alarmate cateva persoane. Incepeam sa si percep sunete, dar, din nou eram indusa in eroare de claritate.
Usor usor, lucrurile deveneau mai clare. Eram foarte constienta de faptul ca usa s-a deschis si cineva imbracat in alb intrase.
Prima mea banuiala putea fi adevarata (faptul ca eram intr-un spital), iar persoana care tocmai intrase era doctora/asisestenta, (cu siguranta era femeie). Sau, putea fi un inger, astfel devenind reala cealalta banuiala, si anume, ca nu eram vie.
Chestia alba (orice ar fi fost) avea o voce pitigaiata, desi era destul de tanara :
-Imi pare rau...
O urma de ezitare era clara in vocea ei, dar totusi nimeni nu a intrerupt-o. Eu bineinteles ca nu eram in masura sa deschid gura, deja ceream prea mult.
-...cancer pulmonar, se auzi din nou vocea.
Deci eram intr-un spital, si aveam o boala incurabila, pe care totusi eram convinsa ca o pot invinge, pentru ca sunt o femeie care foloseste ruj rosu, o femeie deosebita, si pentru ca trebuia sa duc jocul pana la capat, trebuia sa inving! Caci altfel, fericirea mea chiar ar fi fost moarta si disparuta.
Christine PDV:
Inca dormeam, dar totusi eram constineta de ce se intampla. Eram intr-un ..spital?! Urasc spitalele mai mult decat orice.
Iar...ei bine, era Violet acolo si vocifera? Sau doar visam?
Dar cum ajunsesem acolo?
Ultimul lucru pe care mi-l aminteam era cand faceam cumparaturi cu Satine.
Mi-ar fi placut sa deschid ochii, sa vorbesc, sa tusesc. Tot fumul era acumulat undeva (nu stiu exact unde, dar era undeva) si astepta sa iasa.
Vroiam sa il vad pe Jack, sa ii spun ca sunt bine si ca il iubesc, sa ii spun lui Violet sa plece si sa ma lase in pace, sa nu-l mai acuze pe el.
Nici macar nu stiam daca asta se intampla, dar cel putin asta auzeam...asta credeam ca aud. Putea fi doar un vis, corect? Adica...putea sa fie un orice vis, dintr-o noapte linistita a lunii februarie.
Ma simteam de parca as fi fost prinsa intr-o cusca, legata in lanturi si nehranita, de parca as fi stat ore in sir cu palmele in cioburi, as fi meditat pe coji de nuci si as fi bagat picioarele in foc. Intreg corpul meu refuza sa colaboreze in vreun fel cu mine. Eram atat de frustrata! Ardeam pe dinauntru, imi venea sa urlu, vroiam sa plang, sa tip, sa pot macar sa deschid ochii!
Insa cel mai frustrant era ca nu stiam ce se intampla, ce se intamplase, cum ajunsesem acolo unde eram, si unde anume eram.
Era chiar mai rau decat atunci cand citisem „Aventurile lui Tom Sawyer”, (motiv pentru care toata viata l-am urat pe Mark Twain), era mai rau decat ecuatiile si radicalii, pe care nu le-am indragit niciodata, care-mi dadeau, in copilarie cele mai negre cosmaruri, cele mai insuportabile migrene, era chiar mai rau decat atunci cand el ma parasise, cand credeam ca viata mea nu ma avea sens, ca fericirea mea e moarta si disparuta.
Era mult mai rau, nici nu ma puteam misca! Muschii mei refuzau sa ma asculte, ma simteam oarecum obosita, nu puteam face nimic. Nimic cu exceptia asteptarii. Un alt atu care-mi lipsea. Nu era corect, trebuia sa am macar un as in maneca, dar bineinteles ca nu il aveam. Rabdarea nu a fost niciodata un punct forte pentru mine. Noi doua am fost intotdeauna certate. Preferam sa-mi iau bataie decat sa astept. (lucru care chiar s-a si intamplat odata, cu mult timp in urma...)
Nici macar nu ma puteam gandi la ceva concret. Era sufocant aerul pe care il respiram acum (in cazul in care chiar respiram, desi tind sa cred ca nu sunt moarta). Am luat in calcul si posibilitatea ca inima mea s-a oprit. Dar pur si simplu nu credeam asta. Nu stiu care ar fi fost motivul pentru care ar trebui sa cred ca sunt cu adevarat vie, dar totusi credeam. Aveam incredere in ceva, desi foarte probabil ceva ireal. Ma atarnam de un fir de ata, de un fir de par, ce riscam sa se rupa in orice fractiune de secunda.
Oare viata mea chiar depindea de asta? Oare chiar credeam ceea ce gandeam?
Trebuia sa imi umplu cu ceva timpul, dar chiar nu stiu ce as fi putut sa fac, din moment ce nu puteam vorbi, nu ma puteam misca, iar ganditul limpede era cam inexistent. Asa ca, oricare ar fi fost motivul pentru care am fost pedepsita, cu siguranta e cea mai buna, cea mai potrivita pedeapsa pe care o puteam primi!
Jocul in care intrasem (cu, sau fara voia mea), era unul in care trebuia sa joc. In caz contrar pierdeam. Nu stiu exact ce joc era, ce reguli avea, ce riscuri imi asumam, ce pierdeam sau ce castigam, dar eram pregatita sa joc, eram pregatita sa-mi inving adversarul, oricare ar fi fost el, sa trec peste toate obstacolele, indiferent care erau! Da, aveam de gand sa trec peste plictiseala cu demnitate. Sa astept rabdatoare si precauta urmatoarea repriza. E jocul meu si trebuie sa inving!
Nu sunt orice persoana, sunt o femeie. Si nu orice femeie, ci o femeie puternica, curajoasa. O femeie indragostita, iubita, o femeie ce poate trece peste orice. O femeie ce foloseste ruj rosu.
Apoi, dintr-o data, am reusit sa deschid ochii, dar nimic nu era clar. In jurul meu se invarteau alarmate cateva persoane. Incepeam sa si percep sunete, dar, din nou eram indusa in eroare de claritate.
Usor usor, lucrurile deveneau mai clare. Eram foarte constienta de faptul ca usa s-a deschis si cineva imbracat in alb intrase.
Prima mea banuiala putea fi adevarata (faptul ca eram intr-un spital), iar persoana care tocmai intrase era doctora/asisestenta, (cu siguranta era femeie). Sau, putea fi un inger, astfel devenind reala cealalta banuiala, si anume, ca nu eram vie.
Chestia alba (orice ar fi fost) avea o voce pitigaiata, desi era destul de tanara :
-Imi pare rau...
O urma de ezitare era clara in vocea ei, dar totusi nimeni nu a intrerupt-o. Eu bineinteles ca nu eram in masura sa deschid gura, deja ceream prea mult.
-...cancer pulmonar, se auzi din nou vocea.
Deci eram intr-un spital, si aveam o boala incurabila, pe care totusi eram convinsa ca o pot invinge, pentru ca sunt o femeie care foloseste ruj rosu, o femeie deosebita, si pentru ca trebuia sa duc jocul pana la capat, trebuia sa inving! Caci altfel, fericirea mea chiar ar fi fost moarta si disparuta.
___________________________
In sfarsit a aparut si capitolul 13... pauza cam lunga, stiu. Voi incerca sa postez mai des, dar nu stiu daca voi reusi, nu promit nimic. Doar incerc!
Va rog sa-mi scuzati eventualele greseli, si sper sa va placa; de aseamenea va rog sa comentati. E foarte important sa vad daca sunt in continuare pe placul vostru. Sper sa nu fiu o dezamagire.
Multumesc ca ma sustineti in ceea ce scriu!
