Capitolul 11 : My angel

Capitolul 11 : My angel
Jack PDV:
Furia a inceput sa ma controleze. Pusese stapanire pe mine.
L-am izbit de perete pe afemeiatul ala si am inceput sa il lovesc nu tare, ci foarte tare. Furia mi se revarsa prin forta pumnilor; nu stiu cat de constient eram de ceea ce faceam, dar, indiferent daca era bine sau rau, faceam acelasi lucru.
Nick fusese prietenul meu cel mai bun inca din copilarie. Ce se intamplase acum, ce se intampla oare cu noi? El fusese mereu alaturi de mine, iar acum, cum puteam sa il lovesc asa? Era totusi o persoana la care tinusem mult, si inca tineam. Si el tinea la mine. Da, stiu asta! Sau... era doar o iluzie, o fantezie de-a mea?
Apoi...cand credeam ca inevitabilul sfarsit al prieteniei noastre va veni, mi-a venit ideea de a-i aminti tot ce fusesem noi candva. Prieteni...
Dar probabil nu avea sens... oricum, as fi putut sa il iert? Da, bineinteles ca as fi putut...cel putin asa credeam. Daca Christine a reusit sa ma ierte si sa se intoarca la mine dupa tot ce i-am facut, eu puteam sa il iert pe cel pe care-l cunosteam de-o viata?

Simteam ca trebuie sa aleg intre el si Christine. Daca el m-ar fi implorat sa il iert, si ne-am „impaca” lucrurile nu ar mai fi fost niciodata la fel.
Gandurile m-au invadat, astfel furia mea a devenit oarecum controlata. Dar totusi...”pierdeam lupta” ?
...Imaginile din mintea mea nu-mi dadeau pace, si, mi-am ascultat vocea interioara, desi nu am avut de ales. Cuvintele mi-au iesit din gura fara ca macar sa imi amintesc ca vreau sa rostesc:
-Nu poti fi ce esti acum, esti Nick al meu, esti prietenul meu de acum un an, doi, zece, de acum douazeci de ani! Esti cel care m-a facut sa rad inainte sa ii spun mamei ca sunt corigent, esti cel cu care bantuiam noaptea prin cimitir, esti cel mai bun sfatuitor din lume, prietenul meu cel mai bun! ..Oh, haide Nick, esti acelasi!

Iar apoi, dintr-o data totul se oprise. Cel putin pentru mine. Oprisem timpul in lumea mea, oprisem „lupta” dintre noi. Nimic nu mai avea sens. Chipul lui confuz ma privea cu aceiasi ochi ciocolatii pe care ii stiam dintotdeauna. Dar...unde era Chriss??
Nick a oftat si s-a asezat pe canapea. Era incordat. Nu se mai simtea acasa acolo, exact in acelasi loc in care statea de vorba cu tata pe vremea in care era un copil si il invata sa joace sah, acolo unde stateam cand era trist, si plangeam impreuna, cand era fericit, si ne bucuram impreuna, locul in care imi povestise prima nota pe care o primise, primul 10, primul 3, prima intalnire, primul sarut, prima atractie fizica, prima placere trupeasca, primul gol pe care l-a dat la baschet, primul pumn pe care l-a dat, prima bataie pe care si-a luat-o...
Eu eram, de obicei, cel care il trezea la realitate pe elm dar se pare ca acum rolurile se inversasera putin...
-Jack, nu mai sunt acelasi.
-Ba da, esti acelasi. Esti tot prietenul meu cel mai bun. Indiferent de ce ai facut. Stii...multa vreme le spuneam altora sa lupte, sa spere, sa creada, sa uite, sa iubeasca...sa ierte. Dar la mine niciunul dintre aceste lucruri nu parea sa aiba succes. Intr-o zi, insa, un inger mi-a aparut in cale, si mi-a patruns in viata. Acelui inger i-am frant aripile, dar m-a iertat si m-a lasat sa i le redau. Mi-a oferit ceva ce nimeni nu a mai facut-o : a doua sansa. Asta iti ofer si eu tie acum, ceea ce m-a invatat ea.
-Imi pare rau. Stiam ca era ingerul tau, ca o iubeai nu mult, ci foarte mult. Eram gelos...eu nu stiu sa iubesc, pe mine nu m-a iubit si nu m-ar iubi nimeni niciodata. Imi pare rau! ...
______________________________
Buna. Imi cer scuze pentru pauza facuta, pentru ca v-am facut sa asteptat atat cap. 11... stiu ca e un pic cam scurt dar...
Sper sa va placa!
Sper sa imi inving lenea si sa postez mai des.