Capitolul 9 : I wanna know what is real

Capitolul noua : I wanna know what is real

Jack PDV:
Diminetile mele erau mult mai placute...la fiecare rasarit, ii simteam mana intr-a mea, o simteam in patul meu cald...
Viata era mult mai frumoasa alaturi de cineva, viata mea era mult mai frumoasa alaturi de ea! Ochii ei calzi de copil imi dadeau o stare euforica.
...Ceasu` ala idiot incepuse sa sune. La dracu`, terbuia sa merg la facultate. Eram mandru ca eram in ultimul an, iar apoi urma sa fiu un avocat de succes. Imi placea gandu` asta. Ceea ce totusi nu suportam era felul in care trebuia sa ma imbrac. Eu si eleganta! Minunat!

Christine s-a trezit si a oprit ceasul.
-Trebuie sa pleci.
-Si te bucura ideea?
-Nu ai idee cat sunt de fericita ca nu te mai vad!
-Stai linistita, se rezolva. Ma intorc repede, promit!

...S-a intins peste mine, imbarligandu-si limba cu a mea, incepand un joc foarte tandru si...dulce. Corpul ei ma incalzea, iar al meu, o incalzea pe ea...
Am indepartat-o usor si m-am ridicat din pat.

Dupa cele trei ore de infern (examen), cand m-am intors acasa, dormea. Am gadilat-o usor pe talpi si a zambit, incepand sa dea din picioare, insa fara sa deschida ochii.
-Sunt mandru ca te-am trezit!
-Inca dorm, dar oricum, o sa mi-o platesti!
-Asta ramane de vazut.
M-am bagat in patura langa ea, si am profitat de faptul ca era goala...

Dupa ce ne-am trezit (dupa ce ne-am ridicat din pat-amandoi), ne-am gandit sa mergem la o plimbare, imediat ce se asternea intunericul...parea foarte fericita, iar eu eram la fel.
In sfarsit eram cu ea 24 de ore din 24. Euforia mea nu se putea exprima in cuvinte...radiam! Ma facea fericit zambetul ei, ma facea fericit rasul ei, saruturile dulci si tandre pe care mi le oferea, si, de ce nu, muscaturile pe care, intr-un fel sau altul le adoram.

Cand s-a intunecat afara, ne-am pregatit de plecare, iar cand am iesit, era cu mult trecut de lasarea amurgului.
Ne plimbam in jurul lacului, razand din nimicuri. Eram singuri, doar noi si tacerea apasatoare a noptii...si totusi simteam ca cineva ne urmarea, oare era cineva in spatele nostru ce avea miscari gratioase, silentioase si precaute? Nu vedeam pe nimeni, dar, in subconstientul meu, stiam, simteam ca dupa copaci se ascunde cineva. Dar, oricum, cine ar fi ascultat teoriile mele idioate? Oare chiar erau idioate? Bineinteles! Incepeam sa am halucinatii?
Probabil daca as spune cuiva ca am impresia ca suntem „urmariti”, cel mai posibil, as fi considerat nebun! De ce oare? A, dar, poate pentru ca nu era nimeni?
Atunci de ce simteam ca e cineva care ne priveste din umbra, de ce simteam ca se va intampla ceva rau?
Aveam un sentiment ciudat, ceva ma ducea departe de locul in care ma aflam, ceva ma ducea departe de ea.
EA!! Uitasem complet de existenta ei, acolo, langa mine. Unde dracu` mi-e capu? Uitasem ca ingerul meu pazitor era acolo. Dar nu eu trebuia sa fiu „pazit”. Daca ei i se intampla ceva, nu aveam sa mi-o iert niciodata! Daca ei i se intampla ceva, eu muream.
Ce puteam sa fac? Sa o implor sa mergem acasa, sau oriunde in alta parte? Nu puteam sa fac asta, dar daca era necesar? Daca acolo chiar era cineva?
Un zgomot si o durere infernala mi-a intrerupt sirul gandurilor. Fara sa imi dau seama ce s-a intamplat, m-am prabusit. Contactul cu solul a durut ca naiba!
O, nu! Chiar era cineva, cineva care ma impuscase in umar! Am incercat, usor usor, sa ma ridic, si, cand aproape reusisem, o impuscatura s-a auzit din nou, si caderea a fost si mai izbitoare de data asta. Avaem doua rani. Ma impuscase de doua ori, minunat! Ma durea ingrozitor de tare, ranile erau una langa alta...dar nu imi pasa! Tot ce trebuie sa fac era sa o scap cumva pe Christine de idiotu` ala!
Chriss...tipetele ei se auzeau clar, dar in acelasi timp incetosat.
Asta chiar nu puteam suporta!!
Am incercat sa ma ridic (din nou), dar era in zadar. Nu ma mai puteam ridica, nu puteam vorbi, nu puteam face nimic! Serios, era mult prea grozav.
Apoi...i-am vazut fata individului. O! Era...era Nick, cel pe care il credeam prietenul meu cel mai bun!
-N...
Fara sa zica nimic, a lovit-o brutal pe Christine, si a tarat-o in fata mea.
Tipetele ei erau zadarnice. A dezbracat-o si a violat-o in fata mea. Nu imi venea sa cred! Eram atat de neputincios, se intamplase in fata mea, iar eu nu putusem sa fac nimic!
Era numai vina mea.

Cand credeam ca nimic nu poate fi mai rau, i-a pus pistolul la tampla si a apasat pe tragaci. Nuuuuuu!!
Prietenul meu cel mai bun o violase si o omorase pe cea pe care o iubeam atat de mult...

_______________________________________________

Imi cer scuze pentru luuuunga pauza :), voi incerca sa postez si sa scriu mai mult!

Sper sa va placa.

P.S.: Va rog sa comentati! :*

P.S. 2: Nu este sfarsitul ficului!

Capitolul 8 : Memories will never die

Capitolul opt : Memories will never die
Satine PDV:
20 decembrie...
Cea mai groaznica zi din viata mea, care imi trezeste cele mai dureroase amintiri pe care le-am trait vreodata!
In urma cu cinci ani, cea mai buna prietena a mea, Jaqueline, s-a stins...
S-a dus in vacanta in Brazilia....

A iesit in larg sa inoate, si nu s-a mai intors.
In fiecare an, pe 20 decembrie ma intorc in Franta, la mormantul ei...
Inca de cand eram mici, intre noi s-a infiripat o frumoasa prietenie, alegeam mereu sa-mi petrec timpul cu ea. Mi-am fost alaturi in fiecare clipa a vietii. Grea sau usoara, ea a fost intotdeauna acolo!
Era mereu vesela, plina de viata. Traia intens, traia fiecare sentiment in parte...
20 decembrie era, fara indoiala cea mai trista zi din viata mea. Chiar daca anii inaintau, ranile erau tot acolo, la fel de deschise si de adanci...20 decembrie era ziua care imi trezea cele mai dureroase amintiri pe care le-am trait vreodata.
Oare chiar era corect sa moara o persoana atat de deosebita cum era ea? E corect ca un copil inocent sa inceteze sa mai respire?
Nu, nu e corect. Dar viata insasi nu e corecta...nu pot sa nu gandesc in felul asta, nu vreau sa gandesc altfel decat in felul asta. Uneori ma incapatanez sa accept realitatea...
Poate pentru ca ea a murit, poate pentru ca era singura pe care nu vroiam s-o pierd cu adevarat. Ea e singura care m-a facut sa imi dau seama ca sunt speciala. Mi-a aratat viata dintr-un unghi placut. Nu s-a uitat de sus la mine decat atunci cand m-a ajutat sa ma ridic...persoana careia ii datorez atatea...si care nu mai e...

Christine PDV:
Stiam ca el urla, insa refuzam sa-l mai ascult. Ce naiba? Eram la un examen! Intamplator sau nu, vroiam sa-l si trec...cu o nota satisfacatoare!
Nu stiu daca observase, dar in facultate erau 11 femei, 11! Si chiar vroiam sa ma mentin printre ele.

Il iubeam si gestul lui era foarte frumos si foarte romantic, dar nu acum, nu aici! Nu puteam sa ma concentrez cand urla ca disperatu`.
E nebun!
Tocmai cand credeam ca o sa innebunesc si eu, ca o sa explodez de nervi, nu s-a mai auzit nimic...si nici macar nu credeam in telepatie!

Jack PDV:
Am simtit niste maini (multe maini) care ma trageau afara.
La dracu`, m-au prins! (ups).
Nu era corect, ce facusem?...atat de grav. M-au avertizat sa stau departe de locul ala, si cred ca asta aveam de gand sa fac. Ce naiba sa caut eu la facultatea de medicina? Pe Chriss, bineinteles. Dar in afara de asta, eram paralel cu biologia.

Am asteptat pana ce a iesit de la examen. Ma asteptam sa o bucure ceea ce am facut, dar probabil ca nu era chiar atat de fericita...sigur era din cauza examenului!
Venea spre mine cu o expresie nervoasa.
-Esti bolnav!
Am luat-o in brate si am sarutat-o cat de tandru am putut...iar ea s-a lasat prada senzatiilor. Mi-a raspuns la sarut. Stiam ca nu imi poate rezista.
Asta era o slabiciune de care profitam. Imi placea sa trisez. Adoram sa trisez.
M-a luat de mana si am plecat din locul ala...pe care nu am cuvinte sa il descriu.
-Ai noroc ca sunt multe fete care au numele „Christine”.

Christine PDV:
Peste tot erau afise cu o poza de-a mea, iar deasupra ei scria „O cunoasteti? E cea mai iubita femeie din lume!”.
La asta nu ma asteptam. Doua lovituri intr-o zi...
Avea acelasi zambet sadic, pe care il vasuzem si dimineata cand i-am spus ca trebuie sa plec.
-Deci asta era planul tau.
-Exact.
Un zambet mi-a aparut pe chip. Nu puteam sa nu zambesc. Intr-un fel, ceea ce scrisese el pe afise era adevarat. Ma simteam cea mai iubita si cea mai fericita femeie din lume.

-Siiiii...unde mergem? Am intrebat nerabdatoare.
-Imi pare rau...te conduc acasa, am ceva treaba...
-Mmmm, serios? Tonul meu era la fel de jucaus.
De data asta, insa nu mi-a mai raspuns, dar in schimb mi-a muscat buza de jos.
-Au!
Am inceput sa rad. Radiam de fericire. Eram cu el. Ma iubea. Il iubeam.
Nu credeam ca povestea mea se va termina frumos. In urma cu cateva zile gandeam: „Final fericit? L-am citit intr-o poveste...l-am vazut intr-un film.”
Dar viata bate filmul.

Satine PDV:
Decolarea avionului m-a trezit la realitate, aducandu-ma in prezent, interzicandu-mi sa mai bantui prin trecut.
O lacrima mi-a scapat pe obrazul rece, inghetat de timp.

Nu mi-am dat seama cum zbura timpul. M-am trezit dintr-o data la Paris.
Am luat pranzul cu parintii mei, iar apoi...urma adevarat scop pentru care venisem.
M-am dus sa cumpar frezii, floriile ei preferate, si am plecat catre acel loc pe care ea il ura atat de mult!

La mormantul ei, asa cum ma asteptam, mai era cineva. Era acolo sora ei, Michelle, care isi petrecea intreaga zi stand acolo si vorbind cu Jaqueline.
Chipul i s-a mai luminat putin cand m-a vazut.
-Satine, mi-ai lipsit!
-Si tu mie...
M-am dezlipit din imbratisarea ei calda, si am pus florile pe mormant. Un val de lacrimi mi-a acoperit fata palida...

Capitolul 7 : The taste of life

Capitolul sapte: The taste of life
Christine PDV:
Stateam in mijlocul patului din dormitorul lui, eu pe o parte, iar el pe cealalta. Ne priveam adanc unul in ochii celuilalt transmitandu-ne toata iubirea si dorinta... M-a tras mai aproape de el, incepand sa ma sarute, mai intai usor, inocent, apoi eliberand toata pasiunea si frustrarea sexuala pe care am suferit-o cat am fost despartiti. Saruturile lui imi parasira buzele,coborand pe pielea mea, lasand saruturi pasionale. Ajunse la baza gatului unde dadu de esarfa mea. Mainile lui strangeau in continuare talia mea. Apoi au urcat, usor si tandru spre esarfa care-i statea in cale, in timp ce eu ii muscam excitata lobul urechii. O desfacu, tradang usor de ea, desfasurand toata matasea albastra, lasand-o sa cada, precum un fulg...
Nici puloverul meu (mult prea decoltat dupa parerea mea, dar ce sa fac eu cu Satine? Cand imi baga cate ceva pe gat...) nu a fost un obstacol pentru el, si nici camasa lui, care ii venea atat de sexy, pentru mine. De fapt, nici una din hainele mele nu l-a impiedicat sa ajunga unde vroia si, evident ca eu nu m-am lasat mai prejos. Desi ratiunea mea (care, uluitor, mai era acolo, in cantitati foarte mici, dar totusi), imi spunea ca o luam prea repede, cine o mai asculta, cand il simteam pe el peste mine, excitat, soptindu-mi numele...

Soapte de iubire, gemete, presarate cu expresii frantuzesti se amestecau...

***

A fost fermecator. (nu a fost prima data, dar asta nu schimba cu nimic situatia).
Unirea noastra a fost fierbinte si plina de dorinta.

Isi plimba degetele jucaus prin parul meu, cu intentia de a-l descurca, dar mai rau il incurca...
Razele soarelui de dimineata patrundeau prin fereastra inchisa a camerei lui.

Mi-am luat camasa lui (care imi ajungea pana aproape de genunchi) si m-am dus in bucatarie sa pregatesc ceva. As fi vrut ceva dulce, dar erau sanse minime sa gasesc ceva.
Si totusi...am gasit ceva (wow!), capsuni in decembrie? La Jack in frigider? Asta chiar ma speria! Am ras, el facand acelasi lucru.
-Ai o explicatie pentru asta? Nu accept nicio scuza! Am spus eu pe un ton sarcastic.
-Vroiam sa te inec cu ceva.
Mi-a raspuns inabusindu-si un ras.
Am luat o capsuna, si am muscat din ea cat de senzual am putut, incercand sa il fac sa intre in jocul meu. A zambit si s-a apropiat, luandu-mi toate capsunile...cea pe care o aveam in mana, automat a ajuns la el in stomac.
-Ma sperii, devorator de capsuni!
De data asta nu s-a mai abtinut sa nu rada. S-a apropiat de mine, strangandu-ma de talie si lipindu-ma de frigider.
-Data viitoare te devorez pe tine!
Deci avea intentii masochiste, deloc surprinzator.

M-am trezit la cruda realitate. Nu mai puteam ramane prea mult timp. Trebuia sa ajung la un examen tampit! De ce azi?
Am luptat cu senzatiile care imi invadau mintea, incercand sa le indepartez, dar era zadar. Incercam sa ma conving sa ma dezlipesc de corpul lui, si cand aproape reusisem, i-am simtit buzele miscandu-i-se pe gatul meu. Am incercat sa articulez cateva cuvinte, in speranta ca voi reusi. Dar nu am reusit decat sa tin gura usor intredeschisa. A simtit incordarea mea, si m-a intrebat:
-E totul in regula, iubito?
Nici nu pot sa explic cat de recunoscatoare am fost ca a spus asta!
-N..u. Trebuie sa plec. Am un examen azi...imi pare rau...
I se citea pe chip frustrarea si dezamagirea. Iar apoi, un zambet sadic i-a aparut pe fata. M-am indepartat de el, si m-am dus sa ma imbrac. Am vazut ora indicata de ceas: 11:30. La ora 14:00 trebuia sa ajung. Ma miscam in ritm alert. Trebuia sa ajung acasa, sa dau de Violet, sa o infrunt, sa ma pregatesc spiritual, sa imi iau ce-mi trebuia, iar apoi sa plec din nou.

M-am indreptat grabita spre usa, i-am dat un sarut scurt, dar pasional, iar apoi am plecat.

Jack PDV:Eram gata sa imi pun planul in aplicare. Nu trebuia sa afle nimeni (si in niciun caz ea) ce aveam de gand sa fac.

M-am asezat in fata laptopului, am sorbit din ceasca de cafea (chiar daca era de ieri tot buna era), am luat o poza cu ea, am pus-o pe un stik, m-am imbracat, iar inainte sa ies, am mai sorbit o gura din cafea si m-am indreptat catre cel mai apropiat centru de developat...

-Vreau treizeci de exemplare A4, tip afis, cu mesajul asta deasupra pozei (am scos biletelul pe care scrisem acel mesaj).
-Afisele sunt gata in doua ore.

La asta nu ma asteptam. Eram prea nerabdator, nu era corect! Trebuia sa imi umblu timpu` cu ceva...m-am dus sa cumpar scoci, iar apoi m-am pus pe asteptat.

Dupa ce am luat afisele m-am dus la universitatea in care Christine studia.
Ajuns acolo, am inceput sa lipesc afisele pe stalpii din zona.
M-am furisat in curte, si am strigat cat de tare puteam (speram ca destul de tare sa se auda in toata cladirea) :
„CHRISTINE, TE IUBESC!”

_____________________________________

Imi cer scuze ca e cam scurt !

Va multumesc pt comentarii, si scuze daca dureaza mult pana postez../

Capitolul 6 : Lost without you

Capitolul sase: Lost without you...
Christine PDV:
Stateam impietrita in pragul usii. Il priveam pe Jack care statea acolo, exact in fata mea, privindu-ma inapoi! Trebuia sa il accept, iubesc, sarut. Promisiunea. Satine. Durere. Iubire. Din nou, eram confuza. Nu stiam la ce sa ma gandesc mai repede ...ce sa fac mai repede.

Satine venise in spatele meu inca pastrand o anumita distanta, nu stiu exact ce facea. Se incalta? Da, avea de gand sa plece. Nu!

Jack PDV:
Am vazut-o pe Satine trecand pe langa mine. In normal, dupa vechile mele obiceiuri (foarte, foarte tampite, de altfel) as fi intors capul dupa ea pana ar fi disparut...poate chiar as fi fluierat. Dar am inceput sa ma despind de acesta „minunata” deprindere...si oricum, adevarul e ca era momentul „perfect” sa fac asta. Aveam in fata cea mai importanta persoana din viata mea. Pe care o iubeam atat de mult...

Stateam de vreo zece minute la usa...

-A...intra, a spus ezitant pe o voce calda si un pic ragusita.

Christine PDV:
Eram foarte incantata (pe de o parte) de prezenta lui, de ceea ce urma sa ii spun...sau sa-i raspund. Mi-au dat lacrimile. De parca se putea fara. M-am intors cu spatele si am ramas la usa in speranta ca nu va observa.
Il iubeam atat de mult...da, il iubeam, Satine m-a facut sa inteleg asta. A durat ceva, dar cu ea de o parte si cu Violet de cealalta parte, a fost cam dificil.
De cand el disparuse din viata mea, aceasta devenise neagra; uneori, desi foarte rar, capatand si usoare nuante de gri.
Imi era un dor imens, nemarginit, sa-i spun cat il iubesc. Imi era dor sa stau pe pieptul lui si sa ma „inveleasca” cu bratele lui de „urs”, mari si calduroase, unde gaseam mereu alinare...imi e dor sa simt saruturile lui pasionale...mana lui intr-a mea...
NIMIC nu se compara cu asta. Raiul e divin, dar asta e putin spus in comparatie cu cu iubirea si starea de extaz in care ma aflam mereu atunci cand eram cu el. Iubirea nu are nevoie de perfectiune, pe langa rai, iubirea are frumusetea si farmecul ei. Ea este mai presus de toate si de toti!
Era inevitabil sentimentul asta, chiar si pentru unu` ca el.

Nu ma interesa ce va face sau ce va spune, nu ma intereaseaza daca va vorbi mult, daca va face ceva major sau nu. Imi ajungea sa ma stranga in brate, sa imi spuna ca ma iubeste sau sa ma sarute...de asta aveam cea mai mare nevoie! In lipsa lui am fost un fulg purtat de apa si de vant undeva departe, spre nicaieri...

M-am intors din nou cu fata spre el. Era mai aproape de mine decat credeam. Chiar in spatele meu. Iar eu, eram prea preocupata sa port monologul ala tampit de care, (din pacate) nu ma plictisesc niciodata. Probabil mi-a auzit suspinele...mi-a sters lacrimile cu delicatete (desigur, uitasem si de asta; oare puteam face vreodata ceva fara sa observe cel de langa mine? De ce eram atat de imprastiata? ...alt gand total lipsit de sens avand in vedere situatia data, nici nu vreau sa ma mai gandesc!), iar apoi mi-a soptit:
-Sunt aici iubito, totul va fi bine.
M-am cutremurat. Intreg corpul mi-a fost invadat de fiori. In sfarsit a rupt tacerea...am fost distrasa de un zgomot tampit, dar l-am ignorat nu stiam ce (si daca) cazuse ceva, nu stiam ce se auzise, si nici nu imi pasa...fiind acolo cu el, lumea mea, incet-incet, prindea culoare. Mai intai nuante pale, apoi foarte aprinse.

A intins spre mine cosul cu flori.
-Pentru tine.
Am inceput din nou sa lacrimez (proasta de mine!)...nu stiu cum, dar am reusit sa rostesc „Te iubesc!”
M-a strans tare intr-o imbratisare calda, si mi-am dat seama ca si el ma iubea...mi-a luat cam mult timp sa-mi dau seama ce simte pentru mine, si mai ales, ce simt eu pentru el...

-Jack Elson, nimic nu fi va bine daca tu esti si vei fi aici!
Violet. Se putea sa nu-mi fie alaturi in cea mai frumoasa zi din viata mea? Nu, nu se putea.
Asculta si privea probabil de ceva vreme, acumulandu-si cat mai multi nervi. Acum, nu, pe bune, de ce nu vroia nimeni sa-i dea un Sanax? In ultima vreme am tot avut izbucniri din astea, si e din ce in ce mai rau. Oare chiar nu vrea sa inceteze sa se mai bage atat in viata mea? Chiar nu vrea sa ma vada fericita?
-Vio, nu cred ca ar trebui sa te mai bagi intre noi. Inceteaza sa te mai impotrivesti. Ne iubim!
-Niciodata nu o sa incetez, niciodata! Iubirea nu exista!
Mi-am luat geaca pe mine, (la fel si Jack). Ne pregateam sa plecam. Totusi, inainte sa ies, am intrebat-o:
-Atunci tu ce simti pentru mine?

Nu stiu de ce, dar aveam un imbold sa o iau pe scari. Eram foarte nervoasa. In momentul ala, as fi vrut chiar sa fac parasitism. (Eu si parasutismul. Am ras in sinea mea. Toata viata am fost paralela cu sportul, cand eram mica nici macar nu obisnuiam sa ies pe afara, sa ma joc cu zapada, sa alerg...)
Il tineam foarte strans de mana, si, chiar daca ar fi incercat sa scape nu putea! (cel putin asa cred).
-Promite-mi ca nu va fi niciun obstacol intre noi, ca nimic si nimeni nu ne va sta in cale.
S-a uitat un pic confuz la mine. Ce spusesem? De ce sa fie confuz, surprins?
-Bineinteles ca nimic nu va sta intre noi, iti promit. Te iubesc!
Asta vroiam sa aud, asta trebuia sa aud, asta trebuia sa ascult...aveam nevoie sa il vad si sa il simt langa mine.

S-a oprit din coboratul scarilor, mi-a curpins usor talia, s-a aplecat deasupra mea (de ce trebuie sa fie asa inalt?!), si m-a sarutat...un sarut de neuitat, tandru...senzual, un sarut ce transmitea iubire. Buzele noastre s-au unit, s-au contopit...dovedindu-ne prin acest „simbol” dragostea pe care o simteam unul fata de celalalt.
Din pacate, insa nu ne aflam la locul potrivit. Ce naiba? Eram in scara unui bloc!
-Te iubesc, esti cea mai speciala fiinta din viata mea. Iubesc tot ceea ce tine de tine. Ochii tai si parul asta saten e tot ce imi trebuie pentru a fi fericit. Cand te sarut...inimia mea bate de trei ori mai rapid. Cand sunt cu tine plutesc. Esti aerul meu, datorita tie pot respira, iar daca pot respira, nu mai am nevoie de nimic. Daca tu esti aici, de ce altceva as mai putea avea nevoie? Esti raza mea de soare, esti lumina mea, inspiratia mea...iti iubesc zambetul, chipul trist, lacrimile, fericirea ta de copil...totul. Te iubesc pentru ca esti tu, pentru ca esti asa cum esti, pentru ca esti aici cu mine...ca imi oferi dragostea ta, in ciuda a tot ceea ce am facut. Iarta-ma! Iarta-ma pentru tot! Tu esti singura care imi da putere in fiecare dimineata sa ma ridic din pat si sa-mi continui viata. Tu esti singura care ma face sa ma gandesc ca si maine e o zi. Esti singura care imi invadeaza mintea, singura pe care o visez...la care visez. Singura pe care o simt, pentru care simt...obstacolele dintre noi nu ne vor sta in cale, nu vor fi o problema. Pentru ca iubirea exista. Invinge!

Jack PDV:
Si eu eram uimit de ceea ce zisesem, si mai ales, ca nu copiasem de undeva. Un zambet usor mi-a scapat. M-a imbratisat, si am continuat sa mergem....aveam de gand sa mergem la mine. Ne-am continuat drumul purtand discutii lipsite de importanta.
Am fost foarte dezamagit, suparat, sa aflu ca s-a apucat de fumat. Dar nu i-am zis sa inceteze, si nici nu aveam de gand...deocamdata.

Eram in mijlocul patului din dormitorul meu, si am cuprins-o tandru de talie...

____________________________________________________

Imi cer scuze pentru ca a durat atat pana am postat, dar na, a inceput scoala. Sper sa va placa, si multumesc de aprecieri!

P.S.: Mai sunt 85 de zile pana la vacanta de Paste. (Le numar =)) )

Capitolul 5 : Smoking love

Capitolul cinci : Smoking love
Christine PDV:
...Asa ca mi-am reluat vechea ocupatie. Am inceput sa desenez din nou. Desenam intruna apusul acela pe care il priveam cand l-am cunoscut.
Ceva ce faceam pentru prima data in viata mea datorita...circumstantelor era faptul ca fumam. Da, fumam, si imi placea la nebunie. Nimic nu ma mai putea opri (nici macar Violet!).
Si ce daca imi facea rau? Avem o singura viata, macar sa o traim asa cum trebiue! Si oricum...cui ii mai pasa? Ce mai conta daca fumatul imi va aduce moartea?...speram la asta...La urma urmei...sunt doar o umbra a ceea ce am fost candva...si e numai vina lui. (Chiar daca de trei luni imi trimite flori, biletele si face vizite regulate. Chiar si atunci Violet face crize ...chiar si atunci cand a scos cutitul din sertar, amenintandu-l, el tot nu s-a lasat. Are determinare, ce pot sa spun? Totusi ma intreb care e aia... ca doar nu are cum sa ma iubeasca. Nu?

Violet incerca sa ma conving sa ma las de fumat. La inceput cu frumosul, apoi a devenit crizata. Cred ca ar trebui sa ii prescrie cineva un Sanax!
Satine, insa nu ma condamna. Desi nu stia prin ce trec incerca sa inteleaga. Pacat ca nu-i iesea de fiecare data. Ma intreb ce se va intampla cand se va indragosti...sper sa nu fiu de fata!

Eram la pamant, si nu ma puteam ridica...totusi Satine m-a invatat multe lucruri...sa lupt, sa sper (singurul lucru la care as putea spera ar fi ca el sa ma lase naiba in pace!), sa cred in mine, sa imi acord o a doua sansa, si mai presus de toate...sa iert. Nu stiu daca o voi putea rasplati vreodata pentru ceea ce a facut ea pentru mine...nu stiu daca voi putea sa-l iert vreodata pe Jack, dar un lucru e cert...voi incerca. Pentru Satine, cea care mi-a fost alaturi in cele mai groaznice momente din viata mea, cea pe care am urat-o, si la care nu ma asteptam...
Astazi trebuia sa vina la mine. Trebuie sa recunosc ca profitam de singuratate. Violet se opunea realatiei noastre. Se opunea tuturor relatiilor mele, indiferent cu cine erau...poate nu ar trebui sa isi asume atat de mult rolul de „sora mai mare”.

Obisnuiam sa cred ca toata viata zburam, plutim...acum simteam ca ma prabusesc. Ca inca mai zbor, usor, dar la o altitudine joasa, mult prea joasa...tot ceea ce vreau este sa ma inalt!

Satine PDV:

Ma indreptam catre apartamentul acela lipsit de viata...pustiu, in care locuia Christine.

Oricat de mult ar incerca sa se convinga, sau sa ma convinga pe mine ca si-a revenit...cruda realitate e diferita. Daca schiteaza un zambet fals...nu inseamna ca e fericita. Durerea din ochii ei spune totul.
Trebuie sa recunosc ca m-a socat atitudinea lui Jack...adica, e totusi vorba de Jack. Tipul pe care eu, personal nu mi-l imaginez ca fiind romantic, scriind biletele de dragoste...tipul care trimite in fiecare zi cate un trandafir rosu.
Desi probabil nici el, nici Christine nu cred ca o iubeste, se inseala. Amandoi. Daca nu ar fi iubit-o nu i-ar mai fi spus-o de atatea ori, nu i-ar fi trimis flori, nu i-ar fi scris, nu i-ar fi facut vizite regulate...ar fi renuntat usor. Dar, totusi, a continuat. Timp de trei luni, poate chiar mai bine de atat.
El nu stie ce simte, iar ea e confuza de ceea ce i se intampla. Cert e ca se iubesc.

Acum ceva timp in urma, Christine spunea ca el e impietrit, ca e ca o statuie...nu simte nimic. Dar de fapt, ea e cea de neclintit.
Ca sa-i castige din nou increderea Jack va trebui sa faca o miscare inteligenta, peste asteptarile tuturor, mai ales ale lui ! Ceva genial, cu care s-o convinga.

In sfarsit am ajuns! Mersul pe jos e groaznic. Am intrat in bloc si am mers spre lift. Speram sa nu raman blocata...s-a mai intamplat odata. A fost groaznic! Am ajuns si am intrat direct. Chriss a spus acum vreo luna ca daca mai bat o data la usa ma spanzura. Mi-am dat ochii peste cap, s-a infuriat asa doar pentru ca din cuza ca am batit la usa si-a pierdut concentrarea si a stricat desenul la care lucra, adica apusul ala pe care il tot deseneaza la nesfarsit. Ce naiba vede la el? Acum asculta muzica. Si-a ridicat capul si a schitat un zambet slab. M-am asezat langa ea si am inceput sa vorbim...

Jack PDV:
Trebuia sa mai fac ceva...ceva mai mult, ceva spectaculos, prin care sa impresionez. Ultima incercare. Poate ar trebui sa renunt, asa cum si ea a renuntat la mine cu putin timp in urma...

O cerere in casatorie? La dracu` Jack, cum poti sa te gandesti la asta?!
Bineinteles ca NU! N...u...
Dar ceva tot va trebui sa fac, trebuie sa fac ceva pentru femeia pe care o iubesc!
Da, o iubeam...mai presus de toate era ea. Mai presus de parerile idioate ale prietenilor mei, mai presus de conceptiile mele prostesti. Era mai presus de toti si de toate!
Am fost un prost. Nu mi-am dat seama la timp ca o iubesc...mai ramane o sansa, o singura sansa, o ultima sansa...

Christine PDV:
-Iar eu, ca o proasta, l-am crezut de fiecare data cand mi-a spus ca ma iubeste.
Si era cat se putea de adevarat, il crezusem.
-Poate ca esti prea dura cu tine.
-Crezi ca ar trebui sa o iau de la capat? Sa il iert? Sa-l las sa profite de faptul ca inca il iubesc?
-Da, ar trebui sa il ierti, sa ii mai da o sansa. Christine, te iubeste. Ce vrei sa faca sa iti dovedeasca. Eu zic sa incerci...apoi poti da vina pe el!
-Dar nu vreau sa il includ in viata mea. Vreau sa il elimin!
Oare mai stiu ce vreau? Adica... la inceput eram gata sa-l iert, s-o iau de la capat, iar acum? Cum face toate astea? Ce ar trebui sa fac eu?
Violet chiar a reusit sa ma convinga sa nu-l mai accept niciodata? O las pe ea sa ia deciziile astea pentru mine?
-Daca voiai sa il scoti din viata ta puteai s-o faci, a trecut ceva vreme...totusi ceva te leaga de el.
-Amintirile.
-Iubirea.
Am mai tras un fum si am ignorat-o. Satine avea dreptate.
-Stiu ca ai dreptate dar...
M-a lasat sa termin, in speranta ca raspunsul pe care-l voi da va fi favorabil pentru ea...pentru el. Am tras adanc aer in piept, nevenindu-mi sa cred ce urma sa spun.
-O sa il iert. Ii mai dau o sansa. Ultima. Dar...numai daca mai insista, daca ma mai cauta.

Jack PDV:
Mi-am folosit toata agilitatea si am incercat sa nu scap imensul cos cu trandafiri rosii, si am batut usor in usa apartamentului ei.

_______________________________
Stiu ca v-am obisnuit cu postari destul de ... rapide, insa capitolul 6 nu o sa apara asa de repede. Din pacate am inceput scoala si antrenamentele, nu voi mai avea atat de mult timp liber.
Anw... sper sa va placa !:)
P.S.: Am tinut cont si voi tine in coninuare de ceea ce ati raspuns in sondaj (daca se vor impaca Jack & Christine). Multumesc de opinii! :*

Capitolul 4: Better in time

Capitolul patru: Better in time
Jack PDV:
Nu pot sa cred ce am vazut !! Satine o imbratisa pe Chriss ?! Pe Chriss a mea ...
De ce dracu` ma gandesc atat la ea? Daca ea tanjeste dupa mine nu inseamna ca e si invers.
Ce i-a bagat curva aia de Satine in cap ? De ce tocmai acum, cand trebuia sa o conving sa ne impacam ... cand trebuia sa imi cada iar in plasa ...
Nu e corect !

Christine PDV:
Jack ma iubeste? M-a iubit vreodata? Nu poate fi adevarat. Nu, bineinteles ca nu e. Dragostea nu exista, cum putea sa ma iubeasca?
...Eu cum il pot iubi pe el? ... Sau... e doar o obsesie?
Poate ar trebui sa incetez sa ma mai mint si sa ma amagesc ca-l iubesc.
Cum a ajuns viata mea asa? Si de ce?

Era mult mai bine in trecut, inainte sa-l cunosc...cand priveam stelele...admiram apusurile...ma bucuram de excursiile nebune prin mall, pierdeam zile intregi hoinarind pe strazi...prin parcuri...cel mai dor imi e de schitele mele, imi e dor s-o fac din nou...

Nu mai stiu cine sunt, nu mai stiu ce vreau. Nu ma mai pot ascunde in camera asta sinistra, care a ajuns sa-mi fie ca un mormant...nu mai pot plange tot timpul. Viata mea trebuie sa continue, cu sau fara el!
Stiu doar ca intr-o zi voi reusi...stiu doar ca nimic insa nu va mai fi la fel...
Ar trebui sa fiu mai realista. Daca s-a terminat, asta e, voi accepta!
Poate ca dorinta mea de razbunare va invinge dragostea (in cazul in care exista). Voi trai in continuare...dar oare...mai stiu sa traiesc?
Ce faci cand nu mai poti savura ciocolata? Ce faci cand nu mai poti mirosi florile, cand nu mai poti asculta cantecul pasarilor? Ce faci cand nu mai poti crede, cand nu mai ai sperante? Ce faci cand esti indragostit de ura? Ce faci cand furia invinge iubirea? Ce faci cand vrei sa te intorci in timp doar pentru ca esti las, pentru ca nu ai curajul sa infrunti prezentul, viitorul? Ce faci cand viata o ia inainte iar visele se opresc...cand ramai in urma si simti ca nimic nu mai are sens, ca esti mort, captiv intr-o viata care nu-ti mai apartine? Ce faci cand... Jack bate ca disperatu` la usa?!
Ma indrept prudenta spre usa, trag aer in piept, pun mana pe clanta, si... apas! E incuiata. Rasucesc cheia. Trag din nou aer in piept si apas...iar. De data asta, spre totala mea nefericire se deschide. As mai fi vrut, daca as mai fi putut sa mai trag odata aer in piept. O voce m-a trezit la realitate...
-Pot sa ...intru?

Jack PDV:
Stateam de cinci minute la usa, asteptand sa faca ceva, sa ma invite inauntru, sa ma injure, sa ma sarute, sa-mi dea o palma, SA FACA CEVA!
Atunci s-a dat usor intr-o parte, m-a mai privit o data, apoi, ezitant, mi-a facut semn sa intru...in sfarsit!
Ajuns pe canapea, o priveam, asteptand ca ea sa spuna ceva. Asteptam sa-i aud vocea calda si sa ma priveasca cu duiosie, cu dragoste, asa cum obisnuia. De ce dracu` ma gandeam la cum ma priveste sau la vocea ei?! M-am ticnit?
Avand in vedere situatia in care ne alfam, eu eram ce care trebuia sa spuna ceva...dar...ceva ma oprea. Nu puteam articula niciun cuvant. Eram pierdut, asa cum nu mai fusesem niciodata. Ce naiba imi facea ea?
-Banuiesc ca sarim peste introduceri...
-Ce vrei?
-Imi pare rau pentru tot. Te vreau inapoi, te iubesc Chriss!
-Nu-mi spune asa!...si nu ma poti iubi.
-Stiu ca poate in momentul de fata ma urasti si ca ai suferit mult, dar eu te pot iubi, in tot acest timp nu m-am gandit decat la tine.
-Termina cu minciunile!
...oare minteam? BINEINTELES ca minteam! Ce dracu` e cu mine? Poate ar trebui sa ma mult in alt oras. E o influenta proasta. Zau!
-Nu ma poti iubi pentru ca dragostea nu exista.
-Satine ti-a bagat asta in cap, nu?
La dracu` Jack, nu pot sa cred ca ai spus-o cu voce tare. S-a infuriat. Evident, nici nu ma asteptam la altceva.
-Iesi afara!
-Iarta-ma, te rog...
-De cate ori imi ceri sa fac asta si pentru ce? Ti-am dat tot, Jack, tot,...iubirea mea, trupul meu...ti-as fi dat si sufletul, iar tu ai irosit asta. Ai distrus magia care ne inconjura. Acum totul s-a risipit...nu te poti astepta sa te iert dupa tot ce ai facut, tu nu stii sa iubesti! Inima ta e impietrita. Esti mort pe dinauntru!
Era cat se poate de adevarat...si de dureros. Daca pentru mine era atat de cumplit, pentru ea cum era?
Nu stiam ce sa ii zic, ce sa ii raspund...oare chiar eram mort? Chiar nu puteam iubi? Poate ca nu am incerca niciodata...dar stiam ca pot. Trebuia sa pot.
-Eu...
-Nu trebuie sa mai zici nimic, ai zis si ai facut destule.
Mi-am dat seama ca trebuia sa plec. Dar nu avaem sa renunt.
M-am retras...si maine e o zi!

De ce era o obsesie pentru mine? Nu era la fel ca pentru celelalte...nu simteam acelasi lucru...
Era ceva diferit...pentru ca ea era diferita...

____________________________

Sper sa va placa, si VA ROG sa comentati !