Capitolul 17 : Hope

Capitolul 17 : Hope
Jack PDV:
Credeam ca voi innebuni. Credeam ca voi innebuni de furie, de tristete, de durere, de nerabdare...
Christine era in operatie. Dintre cele trei tipuri de tratament folosite in remedierea cancerului pulmonar doctorii au hotarat ca e cazul unei interventii chirurgicale. Radioterapia si chimioterapia nu ar fi oferit un ajutor prea mare, poate chiar ar fi fost inutile. Dar operatia are si riscuri pe masura. Si nici un doctor nu m-a asigurat ca va supravietui. Nimeni nu mi-a garantat asta!
Ei spun ca incearca, dar adevarul e ca nu fac altceva decat sa stea acolo si sa „incerce sa faca tot posibilul”. Pe dracu’! nu vor sa inteleaga cat inseamna pentru mine! Spun doar ca ei incearca. Da, sigur! Sunt doar minciuni. Lor nici nu le pasa.
Ei nu pot simti. In ei nu moare nimic, poate doar doua cifre (oricum nesemnificative) din banii pe care-i primesc. Dar cum ramane cu mine? O data cu ea, intreg corpul meu moare, intregul suflet, pe care i l-am dedicat ei.
E abia ora pranzului, nu au trecut decat zece minute, si abia la amiaza o vor scoate din sala de operatii. Ma simt mizerabil, e doar vina mea, e vina mea pentru tot! Am gresit, si o recunosc. Sunt gata sa-mi asum responsabilitatea, dar la ce e bun? Acum e prea tarziu pentru regrete. Stiu ca eu trebuie sa fiu in locul ei. Ea nu merita asta.
Imi e frica ca totul s-ar putea transforma in cenusa. Imi e frica ca tot ceea ce a fost ar putea deveni o simpla umbra...imi e frica ca...ea ar putea deveni o umbra.
Nu...nu, nu, nu. Nu trebuia sa fie asa. Nimic nu e ceea ce pare. Poate supravietui. Poate fi totul bine. Inca nu e tarziu.

Durere. Multa durere. Fizica si mentala. Sentimente. Sentimente profunde. Iubire. Tristete. Melancolie. Amintiri. Amintirea ultimului sarut. O privire adanca in ochii ei. Nu as fi vrut sa ma mai desprind de sub vraja. Ma capturase, cum face mereu...trebuia sa fie momentul care sa nu se sfarseasca niciodata. As fi putut s-o tin in brate si sa o privesc intreaga viata. Si apoi...buzele noastre s-au unit, magia s-a produs. Clipe de extaz. Fericire. Si, din nou, o durere infernala. Orice-as fi incercat sa fac, tot acolo as fi ajuns.
Si avem nevoie atat de mult de ea, cum aveam nevoie de oxigen. Daca as fi putut...daca as fi putut sa opresc cumva asta, daca as fi putut sa fac ceva care sa o ajute...
Nu mai suport toata durerea ce-mi eclipseaza inima! Ma doare atat de tare, si cu fiecare minut care trece golul din mine se adanceste...de ce totul e atat de greu, de ce trebuie sa fie atat de greu? M-am saturat de tot! Vreau doar o viata linistita si simpla, petrecuta alaturi de Christine

E a patra cafea. Nu are efect. Nu a trecut decat o jumatate de ora si deja ma simt ca-n iad. Pariez ca si acolo-i mai bine! Christine nu e aici...acum cine-mi mai garanteaza ca totul va fi bine?
Cand eram adolescent ma relaxa sa stau cu mainile in buzunare. Nu stiu de ce. Pare aiurea si fara sens, dar atunci mergea. Poate ar trebui sa incerc. Nu poate fi mai rau. Mana dreapta a dat de coltul unui plic. Nu-mi aminteam de nici un plic la mine in buzunar. Cu siguranta nu port asa ceva in buzunare!
Am scos cu grija plicul. Era simplu, alb, fara nimic scris pe el. Timp de cateva minute m-am holbat la el si nu-mi dadeam seama daca trebuie sa fac ceva, si ce anume. Continutu’, tampitule! L-am desfacut, si tras afara cateva coli inghesuite. Inca nu intelegeam. De cand intrase Christine in operatie creierul meu nu mai functiona. Colile sunt...goale? Nu, sunt eu prea idiot! Da, Jack, foarte bine ca te-ai gandit sa le intorci... Am recunoscut imediat scrisul...mic si inghesuit,dar intr-un fel ordonat. Incepea cu numele meu. Ca un robot ce sunt, m-am apucat sa citesc fara sa ma mai gandesc la orice altceva. Cu fiecare cuvant pe care-l citeam simteam mai multa durere. Gaura pe care o aveam in piept se adancea, mai mult, mereu mai mult. Lacrimi se rostogoleau pe obrajii mei deja fierbinti, si totul era coplesitor. Durerea ma sfasia. Simteam ca nu mai respir, ca nu mai traiesc...oare mai indraznesc sa sper? Simt cum totul se prabuseste. Desi simt ca e imposibil, incerc sa revin inapoi, in prezent. Incep sa bantui prin viitor ca un strain ce-mi poseda viata si corpul. Un strain singur.
Oricat incerc sa imi alung senzatia asta, devine din ce in ce mai profunda.
„Jack, te rog,... te implor, iarta-ma, dar simt ca incep sa te pierd. Simt ca, usor, usor, ma sting. Ca o flacara ce arde neincetat, dar cand vantul aspru sufla spre ea, se stinge...”. Cum pot citi mai departe? Nu vreau sa vad cum se stinge. Dar intr-un fel, vreau, vreau sa ma sting o data cu ea, vreau sa fiu ca ea, vreau sa fiu cu ea, pentru totdeauna...
Corpul meu refuza sa ma asculte, nu ma pot opri din tremurat, lacrimile-mi curg pe fata lipsita de viata. Pana la urma, viata e doar un moment in spatiu!

Am citit si am recitit ceea ce EA mi-a scris, invatand fiecare cuvant, fiecare virgula, memorand tot ceea ce voise sa stiu, astfel adancindu-mi ranile si facandu-ma sa ma simt ca o plasa gaurita. Inca doua ore departe unul de altul? Nu, nu puteam lasa sa se intample asta, e prea mult timp! Am impachetat cu grija paginile ude de care acum ma atasasem, si le-am pus inapoi in buzunar, unde le-am si gasit.
Apoi am plecat pur si simplu. Am deschis usa si am pasit sa o deschid pe urmatoaream cu un efort la fel de mic. Totul parea usor, exceptand detaliile. Cateva asistente urlau la mine. Nu am voie aici, de parca mi-ar pasa! Le-am ignorat. Nu faceam nimic rau, doar priveam. Si...am vazut-o...Era intinsa pe un pat, inconstienta, si o multime de oameni ce se credeau experti erau de o parte si de alta a patului. Alte lacrimi mi-au umezit fata. Tot ce imi doresc e sa se termine. Sa o iau de acolo si sa mergem acasa. Sa stiu ca totul va fi bine.
Apoi niste maini groase m-au tras afara. Un doctor in varsta, cu vocea aspra s-a uitat acuzator la mine si m-a tras afara:
-Tinere, toti oamenii sufera, noi incercam de fiecare data. Poate va fi bine. Nu ai voie acolo, si oricum nu ai ce sa faci, asa ca te rog sa astepti pe hol.
Iar dupa ce a crezut ca m-a convins, a plecat. La fel si eu. Am intrat din nou. Asistentele, exasperate, au incercat sa ma opreasca. Am ajuns din nou unde era ea. Mai multe priviri (un pic cam furioase pentru niste doctori) s-au intors spre mine.
Grozav! Acum eram un fel de impostor.
-Nu fac nimic rau. Vreau doar sa stau aici, cu ea. O iubesc enorm, e tot ce am. E tot ce am avut vreodata...va implor, vreau sa raman.
Dupa mai multe rugaminti, m-au lasat sa raman. Asistentele au pus ceva pe mine...nu stiu ce, eram prea deprimat. Cand operatia s-a terminat, m-am simtit usurat.Am oftat. A fost puternica, mi-a promis ca va fi. Am reusit impreuna. A supravietuit.
_____________________________
O sa mai dureze ceva pana la urmatoarea postare, deoarece voi fi plecata timp de 2 saptamani...sper sa va placa!:)

Capitolul 16 : Misery

Capitolul 16 : Misery
Christine PDV:
Cum ar fi putut cineva sa refuze o asemenea cerere in casatarie? As fi vrut sa spun da, da, din toata inima, sa il imbratisez, sa-i spun cat de mult il iubesc, cu fiecare clipa care trece mai intens, sa-i spun ca vreau sa accept sa fim legati prin casatatorie, pentru totdeauna...as fi vrut sa-i multumesc, pentru simplul fapt ca exista, pentru...pentru tot! Dar nu puteam deschide gura, buzele mi se inclestasera, pur si simplu nu ma puteam misca. Nu puteam plange, de emotie, de bucurie, nu puteam face nimic, nimic, nimic, nimic...apoi, durerosul contact cu solul a avut loc, si din nou, a aparut acea senzatie de a da tot afara din mine, de a scuipa tot fumul, de a tusi, de a face ceva. Ma simteam atat de frustrata si neputincioasa. In cel mai frumos moment din viata, simptomele unei boli incurabile ma doboara! Dar, o batalie pierduta nu inseamna un razboi pierdut! Ma voi ridica mereu si mereu, pana cand nu voi mai cadea! Nu aveam de gand sa parasesc tot ce ma inconjoara, sa-mi parasesc viata, sa-l parasesc pe el...nu puteam face asta, destinul nostru era altul. Trebuia sa fim fericiti unul alaturi de celalalt, „pana la adanci batraneti”.
Frica? Bineinteles ca exista. Oricat am incercat sa ma mint ca sunt curajoasa, ca pot trece cu fruntea sus peste asta, era zadarnic. Jumatate din corpul si din mintea mea tremurau de frica. Frica ca avea sa se intample ceva ce nu stiam. Frica ca nu voi duce o viata normala...imi era, intr-adevar, o frica nemargita, dar nu puteam lasa asta sa se vada, pur si simplu nu puteam! Altminteri, unde ar fi fost femeia puternica care duce jocul pana la capat? Unde va fi victoria mea, finalul meu fericit? Trebuia sa fiu puternica, sau macar sa ma prefac ca sunt. Nu doar pentru mine, ci si pentru cei din jur, trebuia, cumva, sa ii mentin pe ei puternici.

Voci. Multe voci. Culori. Alb. Mult alb. Incepeam sa ma trezesc. Apoi i-am vazut chipul. Era acolo, ca de fiecare data, ingerul meu pazitor. Jack ma privea, cu o expresie ingrijorata, asteptand ceva, un semn de la mine, sau...orice. Chipul sau palid m-a facut sa ma simt si mai vinovata.
Cu vocea-mi suava, am reusit sa rostesc:
-Da Jack, promit. Promit ca te voi face fericit, asa cum meriti, ca-ti voi fi alaturi, pentru totdeauna. Te iubesc...
Apoi totul a devenit confuz, din nou...dar eram recunoscatoare pentru momentul de clarititate si luciditate pe care-l avusesem.

***

Eram din nou acasa, acasa la Jack, in noua mea...”casa permanenta”, si niciodata nu fusesem mai recunoscatoare si mai fericita ca ma aflu pe micuta canapea rosie din sufragerie. Eram invelita intr-o patura destul de groasa, desi afara era cald, soarele ardea pe cerul senin, si toata lumea profita de calduroasa primavara. Mie insa, chiar si asa, imi era frig. Ma simteam ca intr-o camera frigorifica in care cineva ma aruncase si nu era nimeni sa ma traga afara.
Eram deprimata. Boala avansa cu rapiditate, iar celulele canceroase s-au inmultit in plaman. Astfel, am capatat o tumora principala primara. Daca pana acum am refuzat orice tratament, acum aveam nevoie de o interventie chirurgicala destul de complicata, iar sansele de supravietuire erau mai scazute. Un val de tristete m-a invadata. Jack.
Apoi, mi-a venit ideea. Am cautat cateva coli, un pix, si m-am asezat inapoi pe canapea, langa masuta de sticla. Dupa ce m-am asigurat ca pixul are suficienta pasta, am inceput sa scriu:
„Jack...Nu am sa scriu cuvintele pe care tu vrei sa le scriu. Nu am sa scriu ca totul va fi bine...desi stiu ca asa va fi! Indraznim mereu sa folosim cuvinte ale caror semnificatie nu o cunoastem. De ce? Pentru simplul fapt ca e o dorinta de-a noastra. Fiind cu tine, in tot timpul asta, am invatat ca nimic nu e simplu. De cand te-am cunoscut am invatat asta. Nu putem decat sa speram ca totul va fi bine. Dar realitatea...viitorul...inca nu ne sunt cunoscute. Cert e ca si maine e o zi. Mereu e o noua zi, doar ca uneori te poti trezi singur. Trebuie sa fim puternici pentru ceea ce urmeaza. Sa speram si sa credem. Stiu ca iti e greu, pentru ca ma iubesti enorm...mi-ai dovedit-o de atatea ori...uneori ma simt chiar inferioara, simt ca eu nu am facut nimic pentru tine...acum totul e confuz...tot ce stiu e ca mi-a fost trimis un inger. Tu, Jack. Cu tine, teama e alungata, lumea se contopeste in jurul meu...am invatat ca viata iti ofera o iubire adevarata, sincera, dar una singura...iar eu, nu vreau sa dau cu piciorul la tot ceea ce am primit, nu vreau sa te pierd. Voi lupta, iti jur ca voi lupta!
...Poate e ultima data cand iti scriu, iar apoi voi pasi intuneric...nu stim ce va fi. Si cred ca asta ma sperie cel mai tare. E greu sa tii fruntea sus, dar voi incerca.
Vreau sa stii ca te iubesc enorm, ti-as spune asta pana ce voi ajunge in eternitatea infinitului, dar probabil ca nu are rost, stii deja asta. Cand sunt cu tine uit sa mai respir, uit de tot, esti doar tu, si eu, si nimic altceva. Asa a fost mereu, si crede-ma, nu se va schimba niciodata! Sentimentele mele pentru tine nu se vor schimba.
Nu vreau sa se termine. Legatura noastra e speciala. Jack, te rog,... te implor, iarta-ma, dar simt ca incep sa te pierd. Simt ca, usor, usor, ma sting. Ca o flacara ce arde neincetat, dar cand vantul aspru sufla spre ea, se stinge...Oh, Jack, imi pare atat de rau, atat de rau...ca nu iti pot da ceea ce meriti, ca nu vom fi mereu impreuna, ca te voi pierde...am primit ceva ce nu stiu cati oameni primesc. O viata plina de pasiune, iubire si o dorinta arzatoare. Toate astea se vor duce? Imi e atat de frica...dar totusi, stiu, in adancul meu ca voi trece peste asta. Alaturi de tine...stiu ca voi reusi! Mereu am crezut ca visele devin realitate. Si stiu ca asa va fi. Uneori cred ca e un vis urat, din care vreau sa ma trezesc cat mai repede! Alteori am impresia ca nu vreau, ca nu ma mai pot trezi...nu ma sperie ideea de a muri, cat ma sperie despartirea de tine. As face totul pentru tine. Iar apoi as lua-o de la capat, din nou, si din nou. Nu as schimba nimic...tot ce am simtit...tot ce am trait...vreau ca felul in care tu ma cunosti sa ramana mereu la fel. Vreau ca oamenii sa-si aminteasca de mine exact asa cum sunt...sau, cum eram...Tu esti singura speranta pe care o am. Tu ma faci sa stau treaza inca o noapte, si inca una...vreau sa stai cu mine, sa stai langa mine. Mi-ar placea...ca atunci cand cad, sa ma poti prinde, cand eu iubesc, sa iubesti, sa radem sau sa plangem impreuna...am asta deja, si e cel mai frumos lucru pe care-l pot avea!
Daca vei arde ceea ce am scris, nu te voi invinovati. Dimpotriva, poate e asa e mai corect. Pentru fiecare linie, pentru fiecare cuvant scris am plans...dar nu de tristete, ci de mandrie. Sunt mandra ca am putut avea toate acele clipe...sunt mandra sa stiu ca voi fi mereu undeva, in adancul inimii tale.
As vrea, pentru ultima oara, sa plang pentru iubirea ta, asa cum am facut de multe ori, astfel voi deveni mai puternica.
Totusi, ceva e sigur: eu pur si simplu nu ma pot opri din a te iubi. Oriunde as fi, voi simti mereu la fel.
E greu sa iti ceri iertare...si imi pare rau ca pana acum nu am avut ocazia sa o fac. E uman sa gresesti, si sunt constienta ca am gresit. Te rog, iarta-ma...pentru tot!...
Ce simt acum...e mai mult decat un sentiment...nu stiu exact ce simt, dar intr-un fel simt ca-mi iau ramas bun. Nu vreau asta. Vreau sa raman, si stiu ca o s-o fac! Pur si simplu stiu!
Inca nu sunt pregatita sa plec. In mine zace atata iubire, atata iubire pe care trebuie sa ti-o ofer, oh, Jack, si cand ma gandesc cat timp am irosit fiind despartiti, cat tanjeam dupa imbratisarile tale, ma zbateam pe uscat dupa atingerea ta, totul se prabusise, lumea mea nu mai exista, nu ma mai regaseam in ea, nimic din ce primeam nu ma multumea, aveam nevoie doar de tine. Am nevoie doar de tine. Nu vreau sa fie prea tarziu pentru noi. Nu trebuie sa fie prea tarziu, niciodata nu e...am sa te imbratisez pana ce bratele-mi vor ceda, am sa te sarut, pana ce ma voi sufoca de placere, am sa te iubesc pana ce totul se va termina, si cum niciodata nu se va termina, voi fi a ta, pentru totdeauna!”

Capitolul 15 : Love's divine

Capitolul 15 : Love’s divine
Christine PDV:
Intelesesem ceva. Viata nu putea fi mereu roz. Niciodata lucrurile nu erau perfecte...iar daca au fi fost, la ce-ar fi ajutat? Daca totul ar fi minunat, ar deveni monoton. Nu exista fericire deplina. Fericirea deplina e doar o inchipuire a oamenilor. Exista doar momente, clipe de fericire.
Uneori simt ca totul se strange in jurul meu, ca nu mai am nici o portita de scapare. Dar daca as avea, intr-adevar o „portita” as folosi-o? As putea fugi asa de probleme? Sau as lupta? Poate ca viata e o lupta. Dar o lupta catre ce? Ce castigam? Scapam de o problema ca apoi sa apara alta. Asa a fost mereu, si probabil nici nu se va schimba ceva.
Acum aveam cea mai mare nevoie de oamenii pe care ii iubeam. Aveam nevoie de prietenii mei, chiar daca erau putini, aveam nevoie de sora mea, de Violet, de partintii mei...aveam nevoie de iubire sa pot trece peste asta. Cel de care aveam cea mai mare nevoie era Jack. Fara el nu-mi pot inchipui decat o viata mizerabila, un chin teribil. El e cel care mi-a adus toata bucuria. Viata mea s-a luminat atunci cand a aparut. Mi-a transformat visele in realitate. El e cel care ma sustine si stiu ca nu ma va lasa niciodata sa cad. El e cel care a vazut in mine tot ce nu au vazut altii. El mi-a fost vocea cand nu am putut vorbi. El mi-a fost ochii cand nu am putut vedea. El mi-a dat incredere crezand in mine. El mi-a dat aripi si m-a facut sa zbor. El mi-a redat increderea cand am pierdut-o. M-a ridicat cand eu nu am mai putut sa ma ridic. Cand el imi atinge mana, eu simt ca ating cerul. E un val tandru ce ma poarta ca o lumina stralucitoare-n intuneric. Avand iubirea lui am totul, chiar daca „totul” poate insemna uneori nimic, e tot ce am. Asta ma tine in viata.

Nu suportam sa stau singura acasa, dar Jack avea treaba, si „nu suporta amanare”. Nu era corect! Eu ma gandeam la el in cel mai frumos mod posibil si nici macar nu era acolo. Am incercat sa fac tot felu’ de lucruri sa imi distrag atentia. Dar era zadarnic.
Ma plimbam si ma plimbam dintr-o parte in alta a camerei, rabdarea mea atinsese orice limita. Nu ma mai puteam gandi la nimic acum. Nimic, nimic, nimic, nimic, nimic...
-Christine!
Oh, imi era atat de dor sa-i aud vocea, simteam ca trecuse o eternitate de cand nu-mi vorbise. Simteam ca in absenta lui Universul se prabusise, nimic nu mai exista, decat dorul meu imens. Imi era atat de teama, teama ca nu va veni, teama ca nu-l voi mai vedea niciodata, teama ca puteau trece ore pe care sa le consider secole...
-Jack, nu o sa te mai las sa pleci!
Nu, nu mi-e mila de el, l-am sufocat cu imbratisari sufocante pana am devenit eu sufocata. Nu mai simtisem niciodata o asemenea frica, un asemenea dor...dragostea inca ma surpindea, chiar cand credeam ca stiu cu adevarat ce inseamna. Ce ironie din partea mea sa am impresia ca am cunoscut dragostea si viata, in doar cateva saptamani!
Meritam sa fiu fericita si indragostita. Meritam sa fiu iubita, imi meritam ingerul pazitor. Nu cred ca putea sa-mi fie trimis ceva mai bun de atat. Prezenta lui ma facea sa ma opresc din respirat, sa simt o flacara arzand in mine, ceva ce stiam ca nu se va stinge niciodata. As rataci cu el printre vise o eternitate, si n-as mai vrea sa ma opresc...

Jack PDV:
Christine nu parea sa se afle in aceiasi camera cu mine. Stiu doar ca stateam pe pat imbratisati, ca si cum nimic altceva nu ar mai fi contat. Cum aveam sa-i spun ca trebuie sa plec iar? Nu vroiam sa plec, nu as fi vrut sa ma mai desprind niciodata din imbratisarea ei, niciodata. Stiu ca suntem meniti sa fim unul pentru celalalt, ca ea e destinul meu, ea va fi mereu prezenta in gandurile si in inima mea, indiferent ce se va intampla. Nici o boala necrutatoare nu o va lua de langa mine, niciodata!
-Iubito, trebuie sa plec.
-Nu, nu trebuie.
-Promit ca o sa ma revansez.
-Nu intelegi? Nu vreau nimic, nici o cina romantica, nici un cadou, nu vreau nimic, te vreau doar pe tine, aici, langa mine. Nu incerca sa faci ceva care sa ma faca fericita. Tu ma faci mai fericita decat orice altceva, intelege Jack!
-Stiu, dar nu e ce crezi tu ca incerc sa fac.
-Atunci ce e?
-Nu-ti pot spune acum. Doar...da-mi o ora.
-O ora? Un minut e o eternitate, dar o ora?
-Promit ca dupa asta, nu o sa mai plec!
M-am aplecat si am sarutat-o pasional, cat am putut de tandru. Stiam ca va ceda.
-Mai putin de o ora!
M-am desprins repede din imbratisarea ei, cat inca puteam s-o fac. Apoi am plecat.

Christine PDV:
Am incercat sa ma obisnuiesc cu ideea de a-l lasa sa plece. Dar era zadarnic. Stiu ca eram egoista, il vroiam doar pentru mine. Dar de ce sa il impart cu cineva, Jack era al meu si doar al meu!
Nu stiu cat timp a trecut, poate un an, doi...pana cand l-am vazut la usa, imbracat elegant. Ceva nu mirosea bine. El niciodata (subliniez niciodata) nu era imbracat elegant!
M-a luat de mana si m-a dus in sufragerie, unde era plin de petale de trandafiri rosii si lumanari parfumate, rasfirate prin toata camera. Pe masa era pregatita o cina delicoasa, aranjata mai bine ca la un restaurant luxos. Jack gatise, alta premiera! Langa fereastra, era un cos imens cu trandafiri albi si rosii, iar pe mica masuta de langa canapea, doua lumanari mari, unite intre ele, parca stand imbratisate. L-am strans mai tare de mana, gandindu-ma la noi doi, la imaginea din dormitor, cu putin timp inainte sa plece. Emotiile m-au cuprins, parca mai puternice ca niciodata. Am incercat sa nu plang, desi eram coplesita. Apoi, muzica a inceput sa incalzeasca incaperea, si, fara sa vreau, am inceput sa fredonez in gand, o data cu solistul Richard Marx, „Right here waiting”.
Jack nu a mai avut rabdare sa ma conduca la masa, pur si simplu a ingenunchiat si a scos un inel.
Eram prea emotionata!
-Christine...tu esti singura din viata mea, esti singurul lucru real, prima mea iubire, tu esti fiecare bataie a inimii mele, fiecare pas pe care il fac. Vreau sa iti arat toata iubirea mea, in fiecare fel. Te-as tine strans in bratele mele...nu pot rezista fara imbratisarile tale! Insemni lumea intreaga pentru mine. In tine am gasit iubire. Vei fi mereu...mereu, singura pentru mine, pentru ca nimeni altcineva nu-mi va mai deschide inima asa cum tu ai facut-o, nimeni nu va mai elibera vreodata aceasta iubire. Si aceasta iubire,...ti-o daruiesc tie...vrei sa-mi fi alaturi, pentru totdeauna?
______________________________
Stiu ca trecut mult timp de cand nu am mai postat, si chiar am vrut sa ma las de scris, pentru ca am primit niste comentarii care m-au descurajat. (Si, Kitty, iti multumesc inca o data ca m-ai incurajat sa scriu, datorita tie am inceput sa fac asta, si tot datorita tie m-am reapucat!)...Fiind vara, am fost si plecata, m-am mai luat cu altele...dar oricum, stiu orice scuza as incerca sa gasesc nu e suficient de buna pentru a justifica pauza mea.
Sper sa va placa noul capitol.

Capitolul 14 : Feelings

Capitolul 14 : Feelings
Christine PDV:
-Ti-am spus ieri, iti spun si azi, iti voi spune si maine, pana ce vei intelege! Voi reusi sa trec peste asta, impreuna vom reusi!
-Nu intelegi? Nu e asa simplu...simt ca innebunesc cand ma gandesc la asta, Christine. Stiu ca e numai vina mea.

Ziua de maine nu-mi este asigurata nici mie, nici lui, nici nimanui. Ziua de maine e un mister inca neelucidat. Nimeni nu stie ce se va intampla peste un minut, o ora, o saptamana, o luna sau un an. Nimeni nu stie cand sau cum va muri.
...dar ma doare, ma doare sa stiu ca el sufera, ma doare sa il vad asa. Ma doare sa stiu ca durerea sufleteasca nu e singura mea durere. Ma arde gatul, imi vine sa tusesc, sa scuip tot „veninul” pe care l-am acumulat. Acum, intr-un fel rolurile s-au inversat. Nu mai trag eu din tigare, trage ea din mine.

Lui Jack ii era frica. Si mie. Dar aveam speranta, incredere ca totul va fi bine, ca impreuna putem trece peste tot, ca putem face din asta o banalitate. Dar undeva, in adancul meu stiam ca nu era asa. Era ceva puternic, ce nu puteam intelege, insa trebuia sa accept. Nu ma puteam lasa invinsa. Oricat de dominanta putea fi acea parte din mine, un lucru era cert. Eu eram mai puternica decat ea!
-Jack, o sa iti pun cateva intrebari. Daca te cunosc destul de bine o sa raspunzi afirmativ.
-Chriss...
-Iti place baschetul?
-Da.
-Nick e cel mai bun prieten al tau?
-Da.
-Ma iubesti?
-Da.
-Ai incredere in mine?
-Da.
-Vei fi mereu alaturi de mine?
-Da, bineinteles!
-Atunci ai incredere in mine, ai incredere ca impreuna vom reusi sa trecem si peste asta, ca putem trece peste orice. Ai incredere, asta e tot ce-ti cer!
-Dar imi e frica. Nu vreau sa te mai pierd niciodata. Tot ce-mi doresc e sa fiu cu tine.
-Jack, raspunde-mi la cateva intrebari...de ce nu ai rabdare, de ce nu poti avea incredere in timp? De ce iubesti, cum iubesti, ce regreti, de ce regreti?
Pare socat de ceea ce ii ceream sa-mi spuna. Trebuia sa ii atrag cumva atentia. Se gandea.. probabil ca reusisem.
-...nu stiu sa traiesc, nu-mi asum decat riscuri prostesti, nimic nu e concret in viata mea, visele mele s-au spulberat, de multe ori ma intreb cine sunt, ce caut in viata, dar stiu ca sunt intrebari la care, probabil nu-mi voi putea raspunde niciodata. Nu vreau sa astept timpul, el nu ma asteapta pe mine, nu asteapta pe nimeni. Dar stiu ca in realitate noi suntem timpul si ca va trebui sa am rabdare. Iubesc pentru ca e vital, pentru ca viata nu ar fi posibila daca am fi ca niste statui. Iubirea este „stropul” vietii, cel mai palpitant moment, punctul culminant, ce uneori devine scrum...amintirile insa vor ramane vesnic. A iubi... a-l pune pe celalalt pe primul loc, ci nu pe tine, a te preocupa cel pe care-l iubesti mai mult decat orice, oricine. Sa te gandesti la acea persoana pana innebunesti, sa stai langa ea si totusi sa-ti fie dor, sa poti ierta orice greseala, sa treci cu vederea totul, sa-ti asumi riscuri. Orice fel de riscuri. Regret ca mi-a pasat prea mult de ceea gandeau sau spuneau altii despre mine. Regret ca, odata, nu foarte demult te-am pierdut. Dar promit ca niciodata nu ne va mai desparti nimeni, nimic! Voi fi mereu alaturi de tine. Nu-mi pasa daca voi uita ceva, caci nu voi uita sa te iubesc! Tu m-ai invatat sa iubesc asa, mi-ai daruit totul. Cu tine as lu-o mereu de la capat. As incepe aceiasi viata de un milion de ori, si nu m-as plictisi niciodata. Te iubesc, imi apartii...
Am ramas muta de uimire. Fusesem extrem de impresionata de ceea ce auzisem..pana intr-un punct.
-Nimeni nu apartine nimanui, si cu atat mai putin eu tie!
Tonul lui se ridica tot mai mult, in timp ce spunea:
-Oamenii se iubesc, apartin unul altuia!
-Eu nu apartin ni-ma-nui.

M-am incaltat si am iesit, fara sa-mi pese de strigatele din urma mea.
Eram constienta ca ma plimbam noaptea, singura prin ploaie. Dar nu imi pasa. Momentul asta imi apartinea, trebuia sa ma bucur de el, chiar daca nu fusese asa cum imi imaginasem. Vroiam sa fiu singura, sa-mi pot limpezi gandurile, dar tremuram ca dracu` si eram uda! Cu siguranta nu la asta ma gandisem!
Tocmai promisese ca nu-si va mai repeta greselile, ca nu ma va mai lasa vreodata sa plec...si tocmai o facuse. Dar si eu imi incalcasem promisiunea. Spusesem ca voi fi mereu alaturi de el. Si cand trebuia sa fiu acolo, hoinaream pe strazi, inghetand. Imi era frig, foarte frig, dar nu de la vant. Vroiam sa simt atingerea lui, sa ma incalzeasca cu bratele lui...fata-mi era uda, dar nu de la ploaie. Lacrimile erau mai abundente decat stropii ce se loveau de mine.
Oamenii ar trebui sa fie alaturi unul de altul, dar ei se cearta, isi vorbesc urat, isi spun lucruri care dor. Si totusi...e uman sa gresesti, asa cum e uman sa iubesti.
M-am intors spre apartament, cu pasi grabiti, dandu-mi seama cat imi lipseste. Era afara, ma astepta...
-Christine, imi pare rau...
Printre lacrimi, am reusit sa spun :
-A iubi...a transmite emotii din priviri. A vorbi prin fapte. A te lasa purtat de val. A avea aceleasi vise chiar daca dormi sau esti treaz. A privi prin partile rele ale unei relatii, a le lasa deoparte. A avea forta de a trece prin orice pentru cineva. A atinge inima cuiva...
____________________________
Imi cer scuze ca a durat atat de mult timp pana sa postez, si ca nu e foarte lung capitolul :]
Sper sa va placa... Enjoy! :]

Capitolul 13 : Dead and gone

Capitolul 13 : Dead and gone
Christine PDV:
Inca dormeam, dar totusi eram constineta de ce se intampla. Eram intr-un ..spital?! Urasc spitalele mai mult decat orice.
Iar...ei bine, era Violet acolo si vocifera? Sau doar visam?
Dar cum ajunsesem acolo?
Ultimul lucru pe care mi-l aminteam era cand faceam cumparaturi cu Satine.
Mi-ar fi placut sa deschid ochii, sa vorbesc, sa tusesc. Tot fumul era acumulat undeva (nu stiu exact unde, dar era undeva) si astepta sa iasa.
Vroiam sa il vad pe Jack, sa ii spun ca sunt bine si ca il iubesc, sa ii spun lui Violet sa plece si sa ma lase in pace, sa nu-l mai acuze pe el.

Nici macar nu stiam daca asta se intampla, dar cel putin asta auzeam...asta credeam ca aud. Putea fi doar un vis, corect? Adica...putea sa fie un orice vis, dintr-o noapte linistita a lunii februarie.
Ma simteam de parca as fi fost prinsa intr-o cusca, legata in lanturi si nehranita, de parca as fi stat ore in sir cu palmele in cioburi, as fi meditat pe coji de nuci si as fi bagat picioarele in foc. Intreg corpul meu refuza sa colaboreze in vreun fel cu mine. Eram atat de frustrata! Ardeam pe dinauntru, imi venea sa urlu, vroiam sa plang, sa tip, sa pot macar sa deschid ochii!
Insa cel mai frustrant era ca nu stiam ce se intampla, ce se intamplase, cum ajunsesem acolo unde eram, si unde anume eram.
Era chiar mai rau decat atunci cand citisem „Aventurile lui Tom Sawyer”, (motiv pentru care toata viata l-am urat pe Mark Twain), era mai rau decat ecuatiile si radicalii, pe care nu le-am indragit niciodata, care-mi dadeau, in copilarie cele mai negre cosmaruri, cele mai insuportabile migrene, era chiar mai rau decat atunci cand el ma parasise, cand credeam ca viata mea nu ma avea sens, ca fericirea mea e moarta si disparuta.
Era mult mai rau, nici nu ma puteam misca! Muschii mei refuzau sa ma asculte, ma simteam oarecum obosita, nu puteam face nimic. Nimic cu exceptia asteptarii. Un alt atu care-mi lipsea. Nu era corect, trebuia sa am macar un as in maneca, dar bineinteles ca nu il aveam. Rabdarea nu a fost niciodata un punct forte pentru mine. Noi doua am fost intotdeauna certate. Preferam sa-mi iau bataie decat sa astept. (lucru care chiar s-a si intamplat odata, cu mult timp in urma...)

Nici macar nu ma puteam gandi la ceva concret. Era sufocant aerul pe care il respiram acum (in cazul in care chiar respiram, desi tind sa cred ca nu sunt moarta). Am luat in calcul si posibilitatea ca inima mea s-a oprit. Dar pur si simplu nu credeam asta. Nu stiu care ar fi fost motivul pentru care ar trebui sa cred ca sunt cu adevarat vie, dar totusi credeam. Aveam incredere in ceva, desi foarte probabil ceva ireal. Ma atarnam de un fir de ata, de un fir de par, ce riscam sa se rupa in orice fractiune de secunda.
Oare viata mea chiar depindea de asta? Oare chiar credeam ceea ce gandeam?
Trebuia sa imi umplu cu ceva timpul, dar chiar nu stiu ce as fi putut sa fac, din moment ce nu puteam vorbi, nu ma puteam misca, iar ganditul limpede era cam inexistent. Asa ca, oricare ar fi fost motivul pentru care am fost pedepsita, cu siguranta e cea mai buna, cea mai potrivita pedeapsa pe care o puteam primi!
Jocul in care intrasem (cu, sau fara voia mea), era unul in care trebuia sa joc. In caz contrar pierdeam. Nu stiu exact ce joc era, ce reguli avea, ce riscuri imi asumam, ce pierdeam sau ce castigam, dar eram pregatita sa joc, eram pregatita sa-mi inving adversarul, oricare ar fi fost el, sa trec peste toate obstacolele, indiferent care erau! Da, aveam de gand sa trec peste plictiseala cu demnitate. Sa astept rabdatoare si precauta urmatoarea repriza. E jocul meu si trebuie sa inving!
Nu sunt orice persoana, sunt o femeie. Si nu orice femeie, ci o femeie puternica, curajoasa. O femeie indragostita, iubita, o femeie ce poate trece peste orice. O femeie ce foloseste ruj rosu.

Apoi, dintr-o data, am reusit sa deschid ochii, dar nimic nu era clar. In jurul meu se invarteau alarmate cateva persoane. Incepeam sa si percep sunete, dar, din nou eram indusa in eroare de claritate.
Usor usor, lucrurile deveneau mai clare. Eram foarte constienta de faptul ca usa s-a deschis si cineva imbracat in alb intrase.
Prima mea banuiala putea fi adevarata (faptul ca eram intr-un spital), iar persoana care tocmai intrase era doctora/asisestenta, (cu siguranta era femeie). Sau, putea fi un inger, astfel devenind reala cealalta banuiala, si anume, ca nu eram vie.
Chestia alba (orice ar fi fost) avea o voce pitigaiata, desi era destul de tanara :
-Imi pare rau...
O urma de ezitare era clara in vocea ei, dar totusi nimeni nu a intrerupt-o. Eu bineinteles ca nu eram in masura sa deschid gura, deja ceream prea mult.
-...cancer pulmonar, se auzi din nou vocea.

Deci eram intr-un spital, si aveam o boala incurabila, pe care totusi eram convinsa ca o pot invinge, pentru ca sunt o femeie care foloseste ruj rosu, o femeie deosebita, si pentru ca trebuia sa duc jocul pana la capat, trebuia sa inving! Caci altfel, fericirea mea chiar ar fi fost moarta si disparuta.

___________________________

In sfarsit a aparut si capitolul 13... pauza cam lunga, stiu. Voi incerca sa postez mai des, dar nu stiu daca voi reusi, nu promit nimic. Doar incerc!

Va rog sa-mi scuzati eventualele greseli, si sper sa va placa; de aseamenea va rog sa comentati. E foarte important sa vad daca sunt in continuare pe placul vostru. Sper sa nu fiu o dezamagire.

Multumesc ca ma sustineti in ceea ce scriu!

Capitolul 12 : Dreams...

Capitolul 12 : Dreams...
Jack PDV:
Noptile deveneau de-a dreptul insuportabile (bineinteles, atunci cand dormeam). De ce? Pentru ca trebuia sa tin ochii inchisi. Iar asta insemna ca nu o vad pe ea. Pe Christine.

Tind sa cred ca acum nimic nu ne mai poate sta in cale sa fim fericiti. Chriss nu vrea sa auda de Violet, Satine ne e prietena, iar Nick se simte atat de stanjenit, incat atunci cand vine pe-aici (din an in Paste), nu face altceva decat sa-si ceara scuze. Ce altceva ne poate sta in cale? Aaaa, da! Facultatile alea tampite!
Dar, impreuna, am promis ca vom trece peste tot.
Ei bine, nu totul este perfect. Christine inca fumeaza. Ceea ce am facut eu sa se lase nu a dus la nimic. E de neclintit. Au trecut mai bine de 6-7 luni, si ea inca fumeaza. Mi se pare ca a mai slabit...poate e doar in imaginatia mea. Tot ce stiu e ca o iubesc si sunt fericit alaturi de ea.

In seara asta, va fi grandioasa petrecere de ziua mea. Ce pacat ca nu imi place sa imbatranesc! Poate chiar m-as fi distrat.
„O sa iti placa de data asta, o sa fiu eu acolo!” ; cu asta ma „ameninta” Chriss. Nu stiu cat de mult o sa imi placa, dar, are dreptate. Se poate si mai rau.! Mult mai rau!
A plecat la cumparaturi cu Satine dimineata, si inca nu s-au intors. Deci va trebui sa servesc si pranzul tot singur. Monoton. Nu stiu cum puteam sa traiesc fara ea, inainte sa o cunosc.
Nu traiam tocmai singur. Adica traiam. Dar noaptea aveam companie...

Mi-am facut toata ziua de lucru, ba rasfoind revistele pe care le gaseam prin casa, ba stand in fata calculatorului, dar timpul inghetase. Trecea mult prea incet.
Cand credeam ca voi exploda, ca innebunesc, usa s-a deschis, si doi ingeri au intrat. (Nu stiu cat de inger e Satine, dar de dragul bunelor maniere am gandit asta.)

Am sarutat-o si imbratisat-o pe Chriss, am primit-o „asa cum se cuvine”. La dracu`, in ultima vreme devenisem asa de ridicol! Sa fi fost oare paranoic? Nu, nu cred...dar oricum, atata timp cat eram fericit nu-mi pasa.
-Jack, du-te si schimba-te, in curand vor veni invitatii.
Am renuntat la alte discutii in contradictoriu, si m-am „conformat deciziei supreme”.

Christine PDV:
Dupa ce totul era pregatit, dupa ce-am aranjat imensa sufragerie, invitatii au inceput sa vina. Jack purta blugi si un tricou. (Evident, ambele largi. Dar un rapper va fi mereu rapper.)
Daca ii ceream sa se imbrace la patru ace, sa poarte costum, cu siguranta ceream degeaba. Nu avea sa duca la nimic. Cel putin eram constienta de asta. Jack avea un zambet prostesc si enervant. Era fals, bineinteles. Ma deranja acest lucru, insa momentan nu prea aveam ce face. Insa, eram convinsa ca, in cativa ani va fi unul natural.
Multi ar crede ca exagerez si ca sunt ridicola. Dar nu imi pasa. Satine ma sustine, iar asta ma face sa cred ca nu sunt singura persoana din univers care are creierul, ei bine, putin...defect...

In cativa ani totul va fi perfect. Asta era ceea ce eu credeam si speram. Viata pe care mi-o imaginam eu pentru urmatorii ani era tot ce aveam nevoie: sa terminam facultatile, sa fim casatoriti, sa avem petreceri perfecte. Nimic nu mai putea merge rau intre noi. Cu Violet nu eram dispusa sa mai vorbesc pana cand nu va accepta relatia noastra, el mi-a jurat ca nu ma va parasi vreodata, eu nici atat n-as face asta, intalnirea cu parintii (in ambele cazuri, atat parintii lui, cat si ai mei) fusese perfecta, Nick , la cate regrete avea, pariez ca niciodata nu ne va mai sta in cale, iar Satine...Satine flirtreaza cu Nick?!
Da, asta se intampla. Asta vedeam eu. Asta lasau ei sa se vada. Asta vroiam eu sa vad. Vroiam?

Deodata, am simtit cum echilibrul meu devenea inexistent, picioarele mi se clatinau, nu imi mai puteam tine ochii deschisi, iar durerosul contact cu solul nu a intarziat sa apara.
Simteam cu tot fumul pe care il inhalasem in acea seara (si nu numai), imi venea inapoi. Vroiam sa tusesc, sa ma eliberez, dar nu puteam. Nu ma puteam misca, nu puteam gandi, nu puteam vorbi.
Podeaua era mai rece decat imi imaginasem vreodata ca este.
Cat timp trecuse? Simteam ca stateam acolo de-o vesnicie, si nimeni nu observa. Nu mai eram constienta de ceea ce se intampla in jurul meu.
___________________________________
Cu siguranta e o postare mult mai rapida ca ultima!
Sper sa va placa, situatia s-a cam "rasturnat" un pic :d ...
Lectura placuta :*

Capitolul 11 : My angel

Capitolul 11 : My angel
Jack PDV:
Furia a inceput sa ma controleze. Pusese stapanire pe mine.
L-am izbit de perete pe afemeiatul ala si am inceput sa il lovesc nu tare, ci foarte tare. Furia mi se revarsa prin forta pumnilor; nu stiu cat de constient eram de ceea ce faceam, dar, indiferent daca era bine sau rau, faceam acelasi lucru.
Nick fusese prietenul meu cel mai bun inca din copilarie. Ce se intamplase acum, ce se intampla oare cu noi? El fusese mereu alaturi de mine, iar acum, cum puteam sa il lovesc asa? Era totusi o persoana la care tinusem mult, si inca tineam. Si el tinea la mine. Da, stiu asta! Sau... era doar o iluzie, o fantezie de-a mea?
Apoi...cand credeam ca inevitabilul sfarsit al prieteniei noastre va veni, mi-a venit ideea de a-i aminti tot ce fusesem noi candva. Prieteni...
Dar probabil nu avea sens... oricum, as fi putut sa il iert? Da, bineinteles ca as fi putut...cel putin asa credeam. Daca Christine a reusit sa ma ierte si sa se intoarca la mine dupa tot ce i-am facut, eu puteam sa il iert pe cel pe care-l cunosteam de-o viata?

Simteam ca trebuie sa aleg intre el si Christine. Daca el m-ar fi implorat sa il iert, si ne-am „impaca” lucrurile nu ar mai fi fost niciodata la fel.
Gandurile m-au invadat, astfel furia mea a devenit oarecum controlata. Dar totusi...”pierdeam lupta” ?
...Imaginile din mintea mea nu-mi dadeau pace, si, mi-am ascultat vocea interioara, desi nu am avut de ales. Cuvintele mi-au iesit din gura fara ca macar sa imi amintesc ca vreau sa rostesc:
-Nu poti fi ce esti acum, esti Nick al meu, esti prietenul meu de acum un an, doi, zece, de acum douazeci de ani! Esti cel care m-a facut sa rad inainte sa ii spun mamei ca sunt corigent, esti cel cu care bantuiam noaptea prin cimitir, esti cel mai bun sfatuitor din lume, prietenul meu cel mai bun! ..Oh, haide Nick, esti acelasi!

Iar apoi, dintr-o data totul se oprise. Cel putin pentru mine. Oprisem timpul in lumea mea, oprisem „lupta” dintre noi. Nimic nu mai avea sens. Chipul lui confuz ma privea cu aceiasi ochi ciocolatii pe care ii stiam dintotdeauna. Dar...unde era Chriss??
Nick a oftat si s-a asezat pe canapea. Era incordat. Nu se mai simtea acasa acolo, exact in acelasi loc in care statea de vorba cu tata pe vremea in care era un copil si il invata sa joace sah, acolo unde stateam cand era trist, si plangeam impreuna, cand era fericit, si ne bucuram impreuna, locul in care imi povestise prima nota pe care o primise, primul 10, primul 3, prima intalnire, primul sarut, prima atractie fizica, prima placere trupeasca, primul gol pe care l-a dat la baschet, primul pumn pe care l-a dat, prima bataie pe care si-a luat-o...
Eu eram, de obicei, cel care il trezea la realitate pe elm dar se pare ca acum rolurile se inversasera putin...
-Jack, nu mai sunt acelasi.
-Ba da, esti acelasi. Esti tot prietenul meu cel mai bun. Indiferent de ce ai facut. Stii...multa vreme le spuneam altora sa lupte, sa spere, sa creada, sa uite, sa iubeasca...sa ierte. Dar la mine niciunul dintre aceste lucruri nu parea sa aiba succes. Intr-o zi, insa, un inger mi-a aparut in cale, si mi-a patruns in viata. Acelui inger i-am frant aripile, dar m-a iertat si m-a lasat sa i le redau. Mi-a oferit ceva ce nimeni nu a mai facut-o : a doua sansa. Asta iti ofer si eu tie acum, ceea ce m-a invatat ea.
-Imi pare rau. Stiam ca era ingerul tau, ca o iubeai nu mult, ci foarte mult. Eram gelos...eu nu stiu sa iubesc, pe mine nu m-a iubit si nu m-ar iubi nimeni niciodata. Imi pare rau! ...
______________________________
Buna. Imi cer scuze pentru pauza facuta, pentru ca v-am facut sa asteptat atat cap. 11... stiu ca e un pic cam scurt dar...
Sper sa va placa!
Sper sa imi inving lenea si sa postez mai des.